Au aparut frunzele

Cuvantul “frunze” este denumirea generica pe care pediatra Anei o da tuturor verdeturilor. Asa ca, la fiecare vizita, asta e aspectul asupra caruia insista: “sa-i dati multe frunze”.

Asta-iarna i-am dat de la congelator: loboda, stevie, spanac. N-am pus foarte multe, doar cat mi-a permis spatiul.

Dar acum, la fiecare raita data prin piata, ne aprovizionam cu frunze: spanac, loboda, urzici, salata verde.

Spanacul il pun la fiecare ciorba; la fel si loboda. Si imediat ce apare stevia, la fel voi proceda si cu ea. Urzici… mananca si nu prea. Probabil din cauza usturoiului si a leusteanului (pe care nu le are pe lista de preferinte).  Salata verde… o mananca cu ochii, altfel nu. Cand o vad cum se uita la castronul cu salata verde, am senzatia ca-l va inghiti cu totul; aiurea! Ia cate o foaie de salata, o molfaie, o plimba prin gura pana ia de pe ea tot uleiul de masline si tot sucul de lamaie, si o pune inapoi in castron. La fel face si cu ceapa verde. Macar se obisnuieste cu gustul….

Mai in primavara o sa apara si stirul in gradina, asa ca ne vom diversifica meniul!

Asteptam si macrisul, leurda (desi pe aceasta din urma o va dezavantaja clar aroma de usturoi). Patrunjelul, busuiocul, cimbrul si mararul au fost verdeturi mereu in top. In rest, vedem ce frunze mai gasim pe la piata si le incercam. Intotdeauna am incercat sa ii dau ce este de sezon: fiecare anotimp cu verdeturile, fructele si legumele lui – toate prezente la noi la masa.

Asadar, pofta buna la frunze!

Advertisements

Cu pesti

Pentru ca se apropie momentul sa ii luam Anei o vietate (sau mai multe) pe care sa o poata observa si de la care sa si invete ceva, tot cochetam cu ideea de a-i cumpara pesti de acvariu. Inca nu ne-am decis. O varianta ar fi si o colivie cu perusi, dar…. parca tot spre acvariu tindem.

Si avem cateva aspecte importante:

– ii plac foate mult pestii: imediat ce vede un pet-shop, e lipita de geamul acvariilor;

– pestii de acvariu sunt relativ usor de intretinut: incet, incet, va trebui sa aiba si ea anumite responsabilitati si cred ca a avea alaturi o vietuitoare care sa-i fie draga si pe care sa o ingrijeasca cu placere, e un pas important in acest sens; pana atunci, insa, aceasta va fi tot sarcina noastra;

– pestii nu fac zgomot: cum are ea somnul destul de usor, e un aspect important;

– pestii sunt accesibili ca pret: bun, ea se uita si la Marele Alexandru sau la Jako, si la veveritele siberiene… ne uitam si noi, impreuna cu ea, daaaaaar… nu sunt de luat in calcul (cel putin deocamdata);

– cu un acvariu va fi mai aproape de natura: de apa, de plante, de vietuitoare;

– avem, bineinteles, si doua dileme: unde punem acvariul (am gasit ceva ce ne-a placut, dar inca negociem dimensiunile), mai ales ca nu e indicat sa stea in dreptul geamului pentru ca vor aparea alge in apa; si ce facem cu pestii daca trebuie sa lipsim mai multe zile de-acasa (sigur, exista sisteme de hranire, filtrare, ce ar face treaba in lipsa noastra, dar revenim la problema spatiului).

Pana atunci, insa, alatur cateva fotografii mai vechi: cu un acvariu lucrat manual de mine, super-simplu de facut si haios.

Este nevoie de:

– acuarele;

– farfurii de unica folosinta (eu am lipit 3 intre ele, ca sa reziste miscarilor bruste ale Anei);

– scoici, melci din vacantele la mare;

– putin fetru de diverse culori sau alte materiale textile pentru a crea pestii si plantele acvatice.

Cam asa mi-a iesit mie:

Acvariu 1

A rezistat zile bune. L-am agatat cu o ventuza de usa sifonierului si a fost atractia principala o perioada.

Acvariu 2

Prima data au inceput sa se cojeasca acuarelele, apoi a smuls Ana melcii si ierburile. Si asta i-a fost sfarsitul.

Bineinteles, speram ca acvariul adevarat sa aiba o viata mult, mult mai lunga… Tocmai de aceea mai avem in vedere si:

– acvariu cu capac (altfel mana Anei se face undita sau navod!);

– pesti vioi, agili, care sa ii starneasca in permanenta interesul… Pestii mei, din fetru, se miscau doar odata cu farfuriile de care erau lipiti….

La colindat

Nu, inca n-am ajuns “asa”… Adica stiu ca a trecut Craciunul si asteptam Pastele; stiu ca suntem in 2015 (era noastra chiar!), dar daca sunt intrebata rapid in ce zi a saptamanii suntem, sau in ce data a lunii, sau cati ani am…. mda, trebuie sa ma gandesc putin (eu m-am oprit din numarat la 29 de ani).

Daaaaaar… asta-seara asa am adormit-o pe Ana: spalat, imbracat in pijamale, pus in pat eu si ea, citit poezii, Cristi a pregatit laptele, a terminat de pus rufele la uscat si ni s-a alaturat. Moment in care am stins si lumina de la baie, cea care ma ajuta sa vad ce citesc. Bineinteles, Ana statea la povesti… cu ochii cat cepele!

Deci ne-am bagat la somn iremediabil, sugerandu-i in mod foarte clar ce avea de facut: sa adoarma. Aiurea, ea dadea cartea cand la unul, cand la celalalt. Ce sa-i mai citesti, ca nu vedeam o boaba! Pana pe la jumatatea cartii stiu poeziile pe de rost. Dar pe-alea de la sfarsit nu le-am invatat, ca nu are mereu chef sa citim aceeasi carte pana la capat. Cristi ma baga pe mine la inaintare, ca cica eu i le-am citit mai des… Asa ca trebuia sa facem ceva: si ne-am pus pe colindat. Macar colinde stim amandoi. Si ce frumos am cantat pe doua voci, mai ca mi-a pierit si mie somnul! Daca as fi avut, as fi coborat din pat sa aduc covrigi, mere si nuci! Si bani, caci Cristi mereu incheie “Sorcova” cu: “La multi ani / Sa ne dati si noua bani!”. Asta e de la el, in carte nu scrie!

Cumva, totusi am reusit: mai intorcandu-se stanga – dreapta, mai tragandu-ma pe mine de par (ma apuca uneori doar asa, de un firicel, de-acolo de pe la tampla, de unde ustura pana imi dau lacrimile), a adormit si Ana!

Cu pesmet

Nu-i o postare neaparat culinara, desi ar putea fi… Prin decembrie anul trecut am cumparat o punga cu pesmet. Urma sa prepare Cristi reteta de aici. A reusit sa o faca una dintre retetele favorite. Am repetat-o de cateva ori, dar oricum e mult pesmet in punga aia. Si cum Ana tot timpul vrea sa vada ce mai este prin dulap, a trebuit sa ii satisfac aceasta curiozitate apeland tot la punga cu pesmet.

Asa ca i-am cumparat o tava suficient de mare, tava pe care, periodic, o umplem cu pesmet, o punem pe masuta ei, ii dam 1 sau 2 lingurite, o cana si joaca este gata!

pesmet

De ce il prefer:

– il am la indemana mai mult timp (spre deosebire de malai, care se duce destul de repede prin mamaligi; sau faina care si ea se consuma la painea de casa);

– este ieftin;

– nu ma stresez daca il baga in gura;

– se curata imediat, cu aspiratorul.

Ce facem, de fapt, cand ne jucam cu pesmet:

– exersam folosirea linguritei / lingurei: ea mananca singura felurile de mancare solide (piureuri, mamaliga si altele asemenea), mancaruri cu mazare, cartofi, fasole uscata si fasole verde; dar, spre exemplu, alataieri avea sfecla rosie in ureche.

– coordonarea ochi – mana: ia pesmet cu lingurita si pune in cana alaturata;

– desenam in el diverse forme: cerc, triunghi, patrat, dar si flori, omizi si ce imi mai trece prin minte. Este foarte important sa inceapa exersarea anumitor miscari (foarte simple, deocamdata), care sa o ajute mai tarziu la deprinderea scrisului;

– invata prin atingere despre textura cu care se joaca;

– are ocazia de a se imprieteni mai bine cu aspiratorul, printr-o activitate practica, atunci cand joaca s-a sfarsit.

aspirator

Asadar, dulapul sa fie plin, ca idei vin destule!

pesmet1

Inca o zi obisnuita

Ziua de ieri mi-a placut: relativ calma si plina de lucruri interesante. Spun relativ calma pentru ca suntem in perioada in care erup caninii… deci e ceva cam ca nisipurile miscatoare…

S-a trezit pe la zece fara un sfert, ne-am tinut in brate si ne-am pupat vreo zece minute. Apoi ordine prin camera, dupa care un fel de mic, mic, mic dejun. Dupa ce bea un biberon cu lapte pe la sase jumate, tot ce poate manca atunci cand se trezeste de-a binelea sunt cateva cubulete de cascaval, sau putina branza, sau compot, sau ceva asemanator.

Apoi a vrut sa scoatem margelele; denumire generica pentru gablonturile mele… ce-a mai ramas din ele. Sunt trei cutii de diferite marimi in care, candva, era ordine desavarsita. Acum gasesc undeva un cercel, altundeva o brosa, un pandantiv… pe unele le adun de sub pat… In fine, va veni vremea cand le voi aseza iar in ordine, daca voi mai avea ce. Le scot din vitrina unde le tin si uit usa deschisa: observa imediat si se duce s-o inchida. Bravo ei!

Se aseaza la masuta si isi pune toate bratarile pe mana dreapta, margelele la gat si, in rest, le scoate si le imprastie pe masuta, pe sub ea si, la viitoarea curatenie, mai vedem pe unde. Se plimba asa prin camera si vrea sa ii montez casuta de carton. Sunt de acord, dar numai dupa ce strange margelele. Cu ambele maini le aduna si le arunca la nimereala in cutii, dar cert este ca in cateva minute era ordine. Montez casuta de carton, pun in ea patura, vrea si pernele. Bun, totul pregatit. Isi ia o carte si ma trage de mana sa ne asezam amandoua in casuta si sa citim. Ea incape cu totul, eu doar cu capul, umerii si jumatate din spate… Ma apuc sa-i citesc. Dupa vreo jumatate de ora, ea pleaca la bucatarie (nimic precis, cine stie ce i-o fi trecut prin cap) si ma lasa singura in casuta. Nu se intoarce prea repede, asa ca ma ridic si eu cu scartait de oase…

Nu-si gasea de lucru asa ca propun sa iesim afara: isi aduce singura cizmele – e de bine! O imbrac repede, pana nu se razgandeste, imi trag pe mine blugii si geaca si iesim. Ajungem la un loc de joaca: pustiu. Perfect! Alearga, o dau in leagan (am gasit unul uscat, deci mai fusese cineva pe-acolo) si apoi incepe sa-mi ceara servetele sa stearga bancuta din casuta piticilor. O stergem. Apoi vrea sa stearga si bancuta din corabie; o stergem si  pe-aia. Se indreapta spre tobogan… N-am chiar atatea servetele la mine!

Plecam de-acolo (avea deja mansetele fleasca, nu i-au ajuns totusi servetelele), mai cascam gura pe la niste reviste, mai mergem la un alt loc de joaca aproape de casa… In fine, ajungem acasa. Cat scoate ea toate ojele mele din sertar, pregatesc pranzul: ciorba de vacuta si fasole verde tot cu vacuta. Mancam amandoua si la unu jumate era in pat. Pana termin eu sa-i citesc “One snowy night” ea deja adormise. Apuc sa-mi fac o cafea si s-o beau, si dau un telefon; mare greseala! Asadar, dupa o atipeala de 30 de minute s-a trezit. Incerc inca 30 de minute s-o adorm la loc – nu am sanse, asa ca o las in pace. Isi mai rasfoieste revistele, mai stivuieste niste forme… Mergem la bucatarie sa scoatem dovleacul din cuptor. Am luat duminica unul excelent: a fost dulce si aromat si 5 lei/kg… Asta e, a facut toti banii! Mancam amandoua dovleac copt, la masuta ei. Mergem inapoi in bucatarie, o urc pe masa-dulap sau dulapul-masa unde sta de obicei (e o mobila facuta pe comanda, care indeplineste ambele functii: si masa, si dulap; cand ne-am mutat aici, a trebuit sa cumparam mobile destul de mici ca sa incapa in garsoniera, dar si suficient de mari ca sa ne si foloseasca la ceva).

O intreb daca vrea sa ne jucam cu un puzzle sau sa mai dam o tura pe-afara. Nu vrea nici una, nici alta: vrea sa ne uitam pe geam. La oameni, la masini, la caini si pisici, la pescarusi si porumbei. A vrut apoi niste fructe uscate (am facut dupa reteta de aici, dar fara nuci ca nu am si, evident, fara brandy; in plus, am hidratat fructele uscate in suc de portocale aprox. 12 ore, ca altfel blenderul meu cedeaza nervos…); apoi a vrut o banana. Cu asta am incheiat capitolul “fructe” al zilei.

A urmat apoi “ora de lectura”: am luat doua carti si m-am suit langa ea, pe masa-dulap. Am citit, si am ras, si ne-am simtit minunat! De fapt, de-asta am si vrut sa fac din ziua asta o pagina in jurnal: sa nu uit sa-i povestesc ce frumoasa a fost dupa-amiaza asta calda si gri, de sfarsit de iarna!

Dupa ce a venit Cristi de la serviciu si au avut momentele lor zilnice, de revedere, a vrut neaparat sa vada cum functioneaza cheia de la usa, cum se deschide usa si, mai ales, daca ea o poate descuia. Nu ajunge singura pana la yala de jos, asa ca am tinut-o in brate intr-o pozitie destul de incomoda. Cum parea hotarata sa reuseasca, mi-am adus un scaun si am stat cu ea pe genunchi, in fata usii, vreo 20 de minute.

chei

I-am aratat cum se face, de mai multe ori, i-am explicat, dar…. cum sa conving o leoaica de un an si jumatate ca incearca sa deschida yala de jos cu cheia de la yala de sus?! Cat sunt eu de tauroaica de treizeci si… ceva de ani, m-am lasat pagubasa…

Apoi a urmat cina: a mancat o jumatate de dorada si cativa cartofi Bombay. Acestia din urma i-am pregatit pentru prima data dupa o reteta de aici. Am renuntat la “picanterii” (piper si chili), ghimbir nu am avut, dar chiar si asa au iesit minunati: foarte aromati si gustosi. Cu o salata verde, ridichii si castraveti alaturi, au fost cina perfecta!

Seara s-a incheiat in liniste. Liniste insemnand: alergari de-a lungul camerei, citit in casuta (tura lui Cristi), stat iar sa deschida yala de jos cu cheia gresita, jucat cu ferma, dus, citit, biberon cu lapte, doua ture la olita… Deci in liniste.

seara

Cand ai antrenor personal, ai!

Citeam zilele trecute cateva cuvinte scrise pe o fotografie: “Se spune ca pentru o viata lunga, trebuie sa faci miscare zilnic. Ce fericire: mamele vor trai vesnic!”

Si apoi mi-am dat seama de cat sunt de norocoasa ca am antrenor personal… si am si exclusivitate (bine, fie, seara si la sfarsit de saptamana aceasta clauza se abroga). Si asta se intampla de cand am nascut… ce coincidenta!

Asadar:

– mers vioi, prin casa, noapte de noapte, minim 1 ora (colicii….de la 2 saptamani pana la 4 luni);

– mers pe jos, afara, zilnic, minim 1 ora (asta-vara numaram in kilometri – minim 7 km pe zi);

– baut litri nenumarati de apa (imi amintesc si ma amuz de orele de dupa cezariana, pana a trecut anestezia, ca dup-aia n-a mai fost amuzant deloc; imi era o sete teribila, de parca linsesem sare toata dimineata. Aveam la mine 2 sticle de 0,5 l, pe care Cristi le umplea continuu. Eram singura din reanimare care bea atata apa. Dupa vreo ora de la operatie vine anestezista sa ma vada: “Sa beti multa apa! A cata sticla e asta?” Eu: “A sasea.” A plecat. Vine o infirmiera sa ne goleasca tuturor pungile de la sondele urinare. Noteaza cantitatea intr-un registru: “Cutarica – 400 ml, cutarica – 500 ml, Dumitru – 1200 ml” Yes!!!!);

– purtat copil in marsupiu, mers in ritm vioi, pe zapada, minim 1 ora zilnic;

– mers cocosat si tinut copil de maini ca sa invete sa mearga,  din februarie 2014 pana in septembrie 2014: nu stiu ce categorii de muschi am lucrat atunci, ca nu-mi mai simteam spatele;

– mers la piata cu copil de mana; cumparat: 7 kg dovleac de copt (copilul il prefera), 2 litri lapte, morcovi, mere, patrunjel, pastarnac, sfecla rosie. Pus totul in rucsac la spate. Copilul nu mai vrea sa mearga pe jos… Mers 1,5 km pana acasa cu greutate si in fata, si in spate. Bine ca erau egale greutatile, si m-am echilibrat perfect!

– din septembrie 2014 am inceput pregatirea pentru maraton (unul dintre ele, nu conteaza, rezist la oricare): Ana a inceput sa mearga singura; de fapt sa alerge… pasi mici, da’ multi!!!!

– copilul vrea in carca. Si pentru ca e pusa pe treaba (cred ca i s-a parut ca am ramas cu burta dupa nastere, sau ceva de genu’), trebuie sa alerg: simplu, sau cu genunchii ridicati, sau cu calcaiele ridicate, sau pe loc. Sau sa stam in fata oglinzii si sa ne balansam de pe un picior pe altul. Sau sa facem genuflexiuni… aici o mai fentez, le fac doar pe jumatate, dar ea rade oricum!

– urcat – coborat scari cu copil si cumparaturi… care in brate, care in spate… eh, asta-i simplu, nu se pune!

– exercitii de echilibru: ploaie, vant, copil dupa gat, in spate rucsac plic cu de toate. In mana dreapta tin si o punga cu 4 oua. Vanzatoarea a vrut sa i-o dea Anei s-o tina, dar daca tot e antrenamentul meu, am zis sa-l fac pana la capat….

Deci cred ca mi-am lungit zilele cu ani buni! Sincer!

 

 

Culinare

Ieri seara ne-am destrabalat la cina. Toti. Dupa ce am facut si plimbarea de seara (prea a fost frumos afara ca sa stam in casa) ne-am intors si ne-am pregatit de masa.

Pentru Ana am bagat la cuptor o dorada minunata: data doar cu sare pe toate partile, pusa intr-un vas termorezistent si uitata in cuptor vreo 30 de minute. Toata reteta o gasiti aici, dar eu n-am mai facut sos de data asta.

Pentru noi am cumparat dimineata, dintr-un magazin cu specific arabesc, lipii si 200 gr. de compozitie de shaorma cu carne de vita (bucatele mici de carne, ardei, ceapa, usturoi, boia si multe mirodenii ce aveau o aroma…. mmmmmm….) si am rasturnat totul in grill. Am pus si putina apa si am lasat sa scada bine.

I-am dat intai Anei sa manance peste (a inghitit rapid jumatate de dorada) si apoi am adus si shaorma noastra. Au tentat-o ardeii rosii, care se copsesera bine si frumos pe grill. Apoi i-am dat si lipie calda (o pusesem tot pe grill, dupa shaorma, asa ca luase miros de mirodenii). O vedem ca incepe sa atinga cu bucata de lipie si amestecul nostru de shaorma din farfurie. Si a repetat gestul de cateva ori, savurand astfel mirodeniile si sosul putin picant.

Se pare ca preferinta noastra pentru mirodenii, ierburi aromate, picante, nu a trecut neobservata! Si evident la fel de bine observat a fost si gestul unuia dintre noi care, candva, a intins in sos cu o bucata de paine.

 

PS: apropo de gesturi pe care noi le facem inconstient, dar pe care ea le retine imediat. Acum 2 saptamani eram toti in supermarket. Nu stiu cum a reusit Ana sa ia telefonul meu. La un moment dat il scapa din mana. Il ridica, se intoarce spre mine, imi trage marginea de jos a tricoului si incepe sa stearga cu ea ecranul telefonului. Ii spun lui Cristi ca nici nu-mi amintesc sa fi facut gestul asta, cum de-l stie?! Ajungem acasa si, dupa un oarecare interval de timp, ma pregatesc sa dau un telefon cuiva; fara sa-mi dau seama, sterg ecranul telefonului de tricou. Cristi imi atrage atentia: iata de unde stie Ana ce are de facut cand crede ca trebuie sa-l curete… Cateodata ma si sperie: cum de observa si retine atatea gesturi de care noi nici nu mai tinem seama?! Ce memorie, ce simt de observatie si ce putere de invatare poate avea daca, din toata joaca si alergatura ei, retine astfel de lucruri…

Culori

Aceasta-i singura activitate ce inca nu o atrage prea mult. Si uitasem de ea, dar am descoperit in telefon o fotografie cu ea si m-am gandit ca e, totusi, de mentionat.

Este de prin decembrie 2014, din vremea cand Ana avea inca parul mare.

Asadar: se ia o coala de carton subtire, alba; se pune intr-un “chilotel” de plastic si apoi se toarna acolo cateva acuarele tempera, preferabil cat mai multe culori. Se securizeaza capatul deschis al “chilotelului” cu banda adeziva si copilul se distreaza imprastiind cu degetul culorile. Sau asa ar trebui…

Culori

Cum spuneam, pe Ana nu a interesat-o foarte tare aceasta activitate. Si am cateva posibile motive:

– nu era vorba despre suruburi, sfori, gauri, surubelnite;

– nu si le putea pune in cap, pe fata si pe haine (ar fi fost interesant, mai ales pentru mine);

– nu o atrag activitatile de acest gen… artistice, sa zicem; de fapt, nu prea o atrag nici altele asemanatoare: sa deseneze, sa coloreze. Decat haine, obraji si pereti.

– nu-i inca momentul pentru aceasta activitate: ii voi mai da o sansa, luna viitoare.

Ce pot spune este ca, dupa ce Ana a abandonat “jucaria” respectiva, lui Cristi i-a iesit un tablou minunat, in nuante pastelate. Am facut si eu unul, insa doar pe jumatate, asa ca nu se pune! Data viitoare o sa fac 3 astfel de “jucarii”, pentru fiecare cate una. Candva poate va vom invita la o expozitie…

Ieri, la metrou

Ieri am fost amandoua la controlul periodic al Anei, la medicul homeopat. La intoarcere, pentru ca tot nu ne facusem plimbarea zilnica, am mers pe jos de la cabinet pana la metrou, si apoi de la metrou pana acasa.

Cred ca n-am mai intrat cu Ana la metrou de asta-vara. Cata vreme am purtat-o in manduca, am calatorit mai des cu metroul. Apoi a urmat etapa de iesit afara cu carutul (foarte scurta) si apoi a inceput mersul pe jos. In aceasta ultima etapa nu am calatorit deloc cu mijloace de transport in comun; dar de-acum inainte o vom face mai des.

Bineinteles, la statia Iancului atractia principala a fost coborarea cu scarile rulante. Cum am ajuns intr-un loc cu totul nou, a uitat sa-mi ceara sa urcam si sa coboram iarasi pe rulanta (de cateva ori, cum face de cate ori are ocazia).

Ajunse pe peron, a trebuit sa il strabatem aproape in totalitate. N-am reusit, pentru ca a venit metroul nostru. Oooooo…. ce ochi a facut cand l-a vazut iesind din tunel!!!!! Apoi, cand s-a apropiat, le-a facut cu mana mecanicilor care, la randul lor, au salutat-o cu un claxonat.

Intrate in vagon ne-am asezat pe un scaun, desi o vedeam cum abia asta linistita: ar fi alergat tot trenul, de la un capat la altul. Nu stia unde sa se uite mai intai: stanga – dreapta si tot asa.

Am mers doar 2 statii. Si am coborat. Traversand peronul de la Dristor 2 si indreptandu-ne spre Dristor 1 m-am simtit asa, ca intr-un film… Noi doua mergeam in ritmul nostru: incet, cu pasi mici, uitandu-ne la scaune, la magazine, la scari. In jurul nostru curgeau doua suvoaie de oameni: unii veneau din fata, altii depasindu-ne din spate. Eram singurele fiinte care nu se grabeau in tot iuresul ala. Pe langa noi treceau zeci de fete necunoscute, unele chiar insistand cu privirea asupra Anei si zambind. De mana cu ea, cu omuletul mic ce facea pasi masurati, ce urca scarile si se uita la tot ce era in jur, timpul parca era timp, nu criza de timp. Il aveam pur si simplu. Si nu ne-am grabit deloc!