Si alte carti

Cum spuneam in postarea anterioara, anul acesta am sarbatorit din plin Ziua Internationala a Cartii. Si iata cum: am aflat vesti bune de la Adina (www.miculcititor.ro), atat de bune incat a trebuit sa profitam de ele.

Este vorba despre reduceri la cartile din colectia Picture Book, ale editurii Usborne. Am luat cateva dintre ele, deocamdata. Si cum Adina ne da numai vesti bune, ne-a strecurat in colet, pe langa cele 4 carti comandate de noi, inca 2! Astfel ca avem acum 6 carti din aceasta colectie, carti pentru care multumim mult, Adina!

Iata imagini din cartile noastre, imagini preluate de aici:

The Butterfly: o carte plina de culoare.

butterfly 1

butterlfy 3

butterfly 4

butterfly 5

In the pond: avem ce sa povestim pe marginea acestei carti, caci la sfarsitul saptamanii trecute, in parc, am vazut o multime de rate  cu boboceii lor.

in the pond 1

in the pond 3

in the pond 2

in the pond 4

In the nest: o carte ce mi-a amintit de copilarie…

in the nest 1

in the nest 3

in the nest 2

in the nest 4

On the farm: ca tot ii plac Anei animalele.

on the farm 1

on the farm 2

on the farm 3

on the farm 4

The Little Pony: o poveste tare duioasa!

the little pony 1

the little pony 2

the little pony 3

the little pony 4

Sunny Day: si sa incheiem cu o carte frumoasa, luminoasa, vesela. In ciuda vremii de afara!

sunny day 1

sunny day 6

sunny day 5

sunny day 7

Inca o data multumim, Adina!

Spor la citit tuturor!

 

 

Advertisements

Carti

Anul asta stiu ca am sarbatorit ziua internationala a cartii, nu gluma! E o ocazie pe care mi-as dori mult, mult, dar mult de tot sa nu o ratez niciodata pentru a cumpara carti. Si de data aceasta, lista cartilor pentru Ana a fost lunga. Atat de lunga, incat inca mai asteptam colete!

Asadar, o sa incep cu primele sosite. Spun de la inceput ca fotografiile nu sunt extraordinare, pentru ca sunt facute cu telefonul, pe masa din bucatarie, la o ora ce se poate califica pentru “noaptea tarziu” sau “dimineata devreme”.

Cele doua carti m-au impresionat inca de cand am citit o recenzie aici.

“Vino cu mine in Imparatia Ondinelor” are imagini atat de frumoase, incat nici eu nu ratez ocazia de a-i rasfoi paginile, din cand in cand. Versurile sunt placute, firul povestii spuse de ele curge lin si, alaturi de imagini, indeamna la visare.

Ondine 5

Ondine 4

Ondine 3

Ondine 2

Ondine

ondine 6

Cartea preferata de Ana, dintre acestea doua, a fost “Lili, printesa florilor”. In prima seara am citit-o de doua ori. Am vazut ca au atras-o foarte mult desenele ce infatisau fructe de padure. Asta-seara, insa, cand am recitit-o, a urmarit cu degetul micuta printesa. Textul m-a atras, si pe mine, inca de la inceput.

lili 1

lili2

lili4

lili3

lili5

lili6

Imaginile au foarte multe detalii care, din pacate, nu se regasesc in imaginile pe care eu am incecat sa le redau. Mi-a placut foarte mult ca desenele sunt atat de bine realizate, incat fiecare personaj are o expresie proprie, fiecare gandacel are stralucirea lui, fiecare fructe reflecta razele soarelui.

Sunt deja cartile noastre favorite, de vreo 2 seri la rand!

Le recomand cu caldura, indiferent de varsta: textul simplu, imaginile atragatoare, mi se par intr-o combinatie ideala si pentru cel care citeste, dar mai ales pentru cel care asculta. In cazul nostru, eu si Ana. Cu siguranta ne vom mari biblioteca si cu alte carti de aceeasi autoare!

Noi le-am cumparat de pe http://www.emag.ro la costul de 25 lei / carte.

Spor la citit!

De la interviuri adunate

De ceva vreme mi-am cautat un loc de munca. Am preferat sa inchei colaborarea cu fostul angajator pentru a-mi pastra un echilibru si phisic, si fizic, pe care le-as fi pierdut total si iremediabil daca reveneam la aceeasi firma.

Bun… In cautarile mele, mi-au fost puse o gramada de intrebari; unora le-am raspuns doar in gand. Cum ar fi:

– sunteti o persoana organizata? Si raspunsul ce-mi venea pe buze era: am un copil de un an si ceva, cu care ma joc, cu care ma plimb, caruia ii dau sa manance, pe care il spal, pentru care gatesc, dupa care fac curatenie… deci cred ca ma calific.

– sunteti rezistenta la stres? Vezi cele de mai sus plus acelasi copil atarnat de picior, carat in brate, intr-o criza de plans. Uneori toate in acelasi timp.

– sunteti o persoana calma? Am calmat colici la 2 dimineata, am calmat crize de plans de aproape 21 de luni… deci cred ca pot calma un client nemultumit ca are in farfurie o rosie taiata in 2 si nu in 3!

– gasiti repede solutii in situatii dificile? Mai dificil decat un copil care a intarziat cu 5 minute la ora de somn sau cu 6 minute la ora de masa?! Nu cred ca exista… adica vorbim despre dezamorsarea unei bombe cu ceas….

– aveti disponibilitate pentru program prelungit? Nu! (vezi punctul de mai sus);

– aveti emotii pentru acest interviu? Daca emotie inseamna cand iti vezi copilul cu genunchiul julit, sau cu dureri din cauza eruptiilor dentare, sau ca vomita, sau ca fugi cu el la spital ca are enterocolita…. atunci parca ma incearca emotiile. Dar nu cred ca la asta se referea intrebarea; deci nu, nu am emotii…

–  avem pentru dvs. intrebari care va vor pune in dificultate. Serios?! Mai in dificultate decat atunci cand, imediat dupa ce am nascut si mi-au adus-o pe Ana in salon, ea a inceput sa faca caca, iar eu aveam senzatia ca nu se mai opreste? Decat atunci cand am schimbat primul pampers? Decat atunci cand am inceput diversificarea?

Un astfel de copil e de trecut in CV…

De vorba cu Ana

In urma cu mai bine de 1 luna m-am ales cu o arsura mare, de la fierul de calcat, pe partea interioara a antebratului stang.

A fost de mare senzatie, caci Ana s-a uitat zile intregi la ea. Arsura s-a inrosit, s-a bulbucat, s-a cojit si, intr-un final, s-a uscat. Acum mai este doar o dunga mare si rosie.

Asta-seara mancam la cina peste (ce bun a fost chefalul!!!!). Ana voia sa isi ia singura o bucatica, insa i-am spus ca ar fi bine s-o lase deoparte, caci are o arsura. Cand a auzit cuvantul “arsura” a inceput sa arate spre mana mea; cum eu uitasem de incidentul de acum o luna si ceva, nu m-am prins despre ce era vorba. Insa ea s-a gandit cum sa-mi explice. Prima data a spus: “Poc” – ceea ce inseamna lovitura sau buba. Ok, deci era vorba de ceva dureros. Apoi a aratat spre usa – da, fierul de calcat este pe balcon. Apoi a spus “Arsh”. Intr-un final, m-am prins si eu! I-am aratat urma de la arsura… Ce i s-a luminat fata cand am inteles ce a vrut sa spuna!

Pe langa memoria extraordinara, mi s-a parut uimitoare vointa si capacitatea cu care a reusit sa se faca inteleasa. Punand cap la cap anumite cuvinte ce au intelesul lor, aratandu-mi directia unde se afla lucrul care conta, a facut o conversatie interesanta.

Da, mi s-a parut o experienta extraordinara! In completarea celei de dimineata, cand si-a curatat singura oul fiert pentru micul dejun…

La sfarsit de saptamana

S-a terminat si saptamana asta. O saptamana ca un maraton. O saptamana cat un an. A fost un tavalug de emotii, de impresii, de senzatii si experiente noi, de evaluari, de nervi, de lacrimi, de speranta.

Una peste alta, parca as incerca sa cred ca am iesit pe plus. Chiar daca ziua de astazi a fost partial cu lacrimi, partial cu desenat.

11149778_987789931255899_3292408171195344263_o

ana

Acum parca mi s-a golit mintea de tot. Dupa seara minunata si linistita, parca sunt si eu mai calma. Am facut putin din ceea ce obisnuiam sa facem amandoua in zilele frumoase: sa mancam impreuna (masa de seara, dar se pune la socoteala), sa ne plimbam impreuna, sa mergem la locul de joaca… si cumva sa revenim la o rutina veche, atat de linistita.

Sigur, marea mea durere ramane in continuare timpul prea scurt petrecut cu Ana: acum, fiind obosita, adoarme mult mai devreme. Desi calculez in minte cate ore petrec zilnic cu ea, tot incerc sa ma amagesc asa, cu 10 minute in plus… Dar practic o vad aproape 2 ore dimineata, si inca vreo 2 seara…. Sa stai cu copilul tau 4 ore din 24!

Promit sa le valorific la maxim!

Numaratoarea continua

Ziua 3 de gradinita a fost, cred eu, cea mai dificila pentru Ana pana acum. A inceput sa planga in momentul in care am parcat masina in fata portii; si nu s-a mai oprit. Am condus-o inauntru, am incercat sa o dezbrac de hainele cu care am venit si s-o imbrac apoi cu cele de interior. Nu am reusit. Ne-am pregatit noi doi de plecare, iar ea s-a indreptat tinta catre usa. Toata plansa, toata numai muci si lacrimi. Recunosc, m-am grabit sa ies, altfel nu cred ca ma mai lasa inima sa plec. Mi-a rasunat in urechi toata ziua strigatul ei din momentul in care s-a inchis usa: “Mamiiiii!!!”. A fost cel mai tare de pana acum (cum eu ii eram mereu in preajama, nu trebuia sa ma strige prea tare ca sa aud) si a fost un moment ingrozitor.

A refuzat (din nou) sa manance si sa bea apa, doar a rontait cateva stafide si cativa biscuiti toata ziua. A plans, nu a dormit… eu stateam ca pe ace la birou, nici nu mai stiam ce caut acolo…

Am plecat mai devreme si m-am dus la gradinita. Era la bucatarie (ca de obicei), pentru ca toti ceilalti copii dormeau. S-a schimbat total cand m-a vazut: deja zambea si vorbea cu toata lumea, aproape ca nici nu mai conta daca plecam sau mai stam.

In cele din urma, am plecat. Si-a luat si pinguinul pe care il avusese cu ea, pentru a-i fi aproape in perioada mai dificila de acomodare.

Trebuia sa ajung si la piata, pentru ca nu mai aveam nimic gatit proaspat. Asa ca a trebuit sa chem un taxi si m-am urcat, impreuna cu Ana si pinguinul, in masina. Ajunse in piata, a inceput distractia: Ana voia fix la tarabele unde nu aveam treaba, mi-a dat mie sa-i tin pinguinul, geanta cea mare imi tot aluneca de pe mana. Cumpar 2 kg de mere, ajung si la radacinoase si, dupa ce reusisem cu greu sa indes pinguinul in geanta, ghici ce: portofelul este ultimul… Scoate Cristina pinguinul, telefoanele, hartii, hartiute etc. incercand sa ajuns la portofel. Intre timp, Anei i se pare distractiv sa ma traga de cordonul pardesiului si chiar sa se departeze de mine, care trebuia sa bag inapoi in geanta hartiute, hartii, telefoane si, bineinteles, pinguinul!

Rezolv geanta, alerg dupa Ana, hai acasa, sa ne apucam de gatit. Ihi, in visele mele! La jumatatea trecerii de pietoni, nu mai vrea pe jos, vrea in brate. Deci cu ditamai geanta (pinguinul are si un pui atasat de el!!!), cu 2 kg de mere, 2 chite de leustean, 1 chita de patrunjel, una de marar, telina, morcovi, pastarnac, cu ciorapii rupti si cordonul de la pardesiu spanzurat de-o gaica, la jumatatea strazii, iau si copila in brate. N-a mai vrut sa coboare pana aproape de casa, cand s-a hotarat sa mergem la un loc de joaca. Zis si facut, numai bine ca mi-am mai tras si eu sufletul: am avut senzatia ca o voi scapa din brate la un moment dat, din cauza greutatii.

Seara a fost agitata si acasa, cu mancare putina, maraiala, apoi somn.

Caninii… isi arata coltii…

Asa ca joi dimineata (ziua 4) ii pregatesc arnica pentru dinti, suntem gata de plecare si pornim catre gradinita. Scenariul de ieri se repeta: a inceput sa planga din masina, la intrare si tot asa. Ne-am gandit sa aplicam o alta strategie: sa stau si eu cu ea in sala cateva minute. Nu s-a oprit din plans si din incercarea de a mi se urca in brate. Ne-am jucat cu putina plastilina, fata de care parca si-a aratat interesul. I-am facut o bratara si cateva bile ca sa arunce cu ele asa cum face si acasa. Plansul doar se diminua in intensitate, dar nu se oprea.

Pana la urma, a fost de acord sa ma lase sa ma duc sa ma spal pe maini. Cand m-am intors de la baie si am auzit-o cum plange si cat de tare ma striga, nu i-am recunoscut vocea initial. Am deschis totusi usa pentru a-mi lua “la revedere”. Am reusit sa ma abtin din plans doar pana am iesit din gradinita; apoi nu m-am mai putut opri. Nu stiu cum sa descriu ce am simtit. A fost ceva instinctiv, pentru ca sunt constienta ca o las undeva unde este ingrijita, placuta, inteleasa. Am auzit-o cum striga printre lacrimi “Mamiii, mamiii” si am simtit ca innebunesc! Si am urat toata lumea, am urat sistemul, am urat toata viata, toata neputinta mea si toata nevoia de a castiga niste bani pentru a trai; am urat momentul in care am gandit ca e mai bine sa nu stau acasa langa copil mai mult timp. Da, am fost plina de ura, si de manie, si de nervi pana cand am primit sms-ul educatoarei care imi spunea ca Ana e bine, a mancat, a interactionat cu ceilalti copii si a initiat singura o actiune: a inceput sa mature. Apoi a mancat si la pranz, s-a culcat si a rontait fructele de la gustarea de dupa-amiaza. Dupa care au iesit iarasi afara.  Astazi a stat la gradinita de la 08.00 – 17.45!

Revederea a fost asa cum ma asteptam, cu zambet larg pana la urechi. Ne-am distrat la locul de joaca si apoi am venit acasa si am mancat mamaliga cu unt si cu ou.

Da, stiu, toata lumea imi spune ca se va obisnui, ca e normal sa planga. Nu e nimic normal! Nimic din lumea asta nu e normal; normal ar fi ca fiecare mama sa isi creasca alaturi de ea copilul. Oricata ratiune as avea, sunt momente mult prea grele pentru a le considera normale. Mi se urca furia si neputinta pana in gat cand realizez (a cata oara, in viata asta?!) ca, de fapt, diferenta dintre “normal” si “anormal” o fac tot castigurile, tot banii… Asta e, sunt o angajata la o firma, asa ca toate experientele prin care trec, prin care o fortez si pe Ana sa treaca, sunt normale. Lumea ei perfecta, programul ei, momentele noastre intime, jocurile impreuna… toate au disparut acum. Pana si ei ii spun ca merge la serviciu, la fel ca noi doi…

Maine va fi o noua zi. Apele par ca incep sa se mai linisteasca… Ma bazez tot pe ea!

Despre gargarite

Astazi fac o pauza de la povestile cu gradinita… Revin curand, in forta.

Vreau sa spun o poveste despre impactul cartilor asupra Anei sau, mai bine zis, despre impactul asupra relatiei dintre noi doua.

Trec peste momentele de apropiere si intimitate, pespre dezvoltarea vocabularului si peste imbogatirea cunostintelor.

Vrea sa povestesc despre cele doua carti foarte frumoase, prezentate deja aici pe blog, carti ce o au ca personaj principal pe gargarita Suzette. O luna de zile dupa ce i le-am cumparat nu a vrut sa le vada. Bun, am asteptat, a venit si momentul potrivit. In paginile cartii este un desen foarte frumos, cu Suzette si mama ei tinandu-se de mana. Cum noi amandoua discutam despre fiecare desen, am ajuns si la acesta.

Dupa cateva zile, mergand pe strada, nu a mai vrut sa ne tinem de mana. De acord. Insa atunci cand suntem in zona cu masini… Trebuia sa o conving cumva, asa ca am intrebat-o daca isi mai aminteste cum se tineau de mana Suzette si mama ei. Reactia a fost cea asteptata, si foarte prompta.

De atunci, avem inca un “moment” al nostru: atunci cand ne tinem de mana ca doua gargarite. Si o facem mereu; chiar si cand mergem cu masina. Si nu ma tine oricum… doar de un deget sau asa, in doru’ lelii. Nu. Ma tine strans, cu toata palma.

Iar ieri seara nu stiu cum a aparut in conversatie cuvantul “gargarita” si a inceput sa imi caute mana.

Recunosc, am plusat si eu: acum ne si pupam ca doua gargarite… adica si mai des. Este atat de dulce cand o intreb daca nu vrea sa-mi dea un pupic de gargarita, si intinde spre mine gura cu buzele stranse…

Asadar, cam despre asta e vorba: sa citim, dar sa citim ceva ce ramane ca o amintire frumoasa!

O zi ca o lectie

A doua zi de gradinita. S-a trezit mai greu decat luni, dar a fost calma si vesela; am ajuns la gradinita, am schimbat-o in hainele de interior, a plecat la tabla de desen si si-a luat creta in mana. I-am spus amandoi “Pa!” si am plecat la serviciu.

Restul zilei nu a fost la fel de calm, Ana fiind destul de indispusa. Nici nu a mancat… nici macar cat luni. Si abia a dormit o ora; toata ziua!

Pe la ora 15.00 eram acolo, sa mergem acasa. Am intrat in gradinita si era atat de liniste, si de bine, si de cald. M-am gandit ca a adormit si ea. Nici vorba: Ana era la bucatarie, cu educatoarele. Am imbracat-o, am iesit afara si a inceput sa alerge si sa se joace cu o minge. Bine asa.

In cele din urma, plecam spre casa. Ne oprim sa ii cumpar o banana si stafide si, dupa ce isi incarca bateriile, incepe iar alergarea. Pana la locul de joaca. O dau in leagan, pe tobogan… Nu era prea incantata pentru ca era un loc de joaca unde nu am mai fost pana acum, neingrijit, cu mult, mult, mult nisip… Asa ca si-a facut putin pofta si am pornit spre casa. La gura de metrou pe langa care am trecut, mi-a aratat clar ce vrea: sa mergem la o plimbare! Zis si facut: intram la metrou, cumpar cartela, dar… unde sa mergem?! Hai la tata la serviciu, poate ajungem inainte sa plece el.

A fost atat de incantata!!!! De scari, de peron, de tren, de scaune, de tunel, de statii, de intuneric, de lumini… Am mers 2 statii, de la Dristor la Iancului si a vrut sa coboram. Am coborat si ne-am plimbat prin statia de metrou, am urcat cu scara rulanta si am coborat apoi ca sa ne continuam calatoria pana la Stefan cel Mare. Ne-am intalnit cu Cristi, am ajuns acasa, a “basculat” o supa de gaina cu galuste si pilaf cu carne tot de gaina, n-a mai vrut sa faca dus si la 20.30 era adormita tun.

Privind acum in urma, cred ca stiu cam ce o indispune la gradinita: frustrari legate de comunicarea, deocamdata, greoaie. Gesturi care trebuie interpretate, cuvinte cu care noi comunicam usor dar care sunt noi pentru educatoare (m-au intrebat ce inseamna “coco-coco”; inseamna ca povesteste despre cocosul de la Rosiori, care cine stie ce mai face – Ana arata cum canta, cum scurma dupa rame… doar sa stii detalii si povestea e clara). In timp stiu ca aceasta bariera va fi depasita, iar atunci increderea va fi totala.

Apoi oboseala care si-a pus amprenta asupra ei: cele 12 – 13 ore de somn (1-2 dupa-amiaza si restul noaptea) s-au redus considerabil – tot deocamdata. Vad ca a inceput sa recupereze.

Apoi mancarea… clar ca este diferita de ceea ce ii oferim noi acasa, insa nu intr-un sens rau. Am vazut si am studiat meniul… mmmm… de-as putea ramane si eu la masa!

Apoi, cea mai importanta observatie a mea, cea care m-a impresionat cel mai mult. Despartirea de mine. Amandoua trecem printr-un moment mai mult decat dificil. Insa ea reuseste sa fie mai puternica decat mine. Ma simte, ma cunoaste si tocmai de aceea dimineata ea este cea care, prin calmul si linistea ei, ma ajuta pe mine sa merg mai departe. Atitudinea ei i-a surprins putin si pe educatori; si pe noi, recunosc. Insa abia astazi am inteles de ce se poarta asa: pentru ca daca ea ar schita un gest prin care sa-mi arate ca nu-i impacata cu situatia, eu m-as prabusi. Insa pe parcursul zilei, cand intervine si oboseala, cand intervine si lipsa somnului in bratele mele, cu pupaturi si zambete, se inmoaie si trebuie neaparat sa-si arate nemultumirea.

Pe de alta parte, in ce ma priveste, oricat de greu imi este sa o stiu acolo, schimbarea de program si de ritm nu mi se pare grea deloc. Cred ca eram pregatita pentru ea.

Insa nu sunt deloc pregatita pentru pierderea atator momente. A fost marti; sambata o sa ne pupam, o sa ne giugiulim, o sa ne jucam… Dar ea va fi alta. Va fi cu 3 zile mai mare. Voi pierde atatea zambete, atatea lacrimi, atatea discursuri, atatea alergari, de marti pana sambata! Atat de putin timp imi ramane cu ea, de cand ne vedem seara pana adoarme! Imi dramuiesc fiecare clipa, imi cronometrez fiecare convorbire telefonica, imi organizez taiatul unghiilor sau calcatul rufelor sau gatirea mancarii astfel incat totul sa fie facut doar dupa ce ea adoarme; ceea ce ne permite sa mai castigam cateva minute impreuna. Doamne, cat sunt de pretioase!