De vorba cu Ana: la coafor

Ana a primit cadou o perie de par de la finii nostri. Evident, isi piaptana parul in oglinda, isi aranjeaza bretonul; dar nu doar pe al ei. Aseara m-a pieptanat si pe mine. Vreo jumatate de ora. Nu-mi mai simteam pielea capului, mai ales ca, pe langa dintii periei apasati zdravan, simteam cum are si mare grija sa ma traga de par “ca sa-l lungeasca” (citat Ana).

Pana la urma, imi sare Cristi in ajutor si o intreaba: – Daca ai terminat sa o piepteni pe mama, pot sa vin si eu sa ma coafezi?

Ana: – N-am terminat, inca mai are par!

Macar stiu care-i este scopul…

Advertisements

De vorba cu Ana: minciunele

Ana are o imaginatie bogata. Din ce in ce mai bogata. Lucru dovedit de conversatiile purtate, de argumentele si discutiile avute in ultima vreme. Am observat insa ca incepe sa spuna si minciuni. Partial, incep sa imi dau seama de ce, insa este clar un subiect despre care va trebui sa incep a ma documenta mai serios.

Prima intamplare: eu la bucatarie, ea si Cristi in camera. Ana bea apa dintr-un pahar, iar ce ramane varsa pe jos. Cere servetele si incepe sa stearga apa de pe parchet.

Cristi: – Ce s-a intamplat?

Ana: – Am stranutat.

Cristi: – Si cum s-a varsat apa?

Ana: – Uite asa! Si face un gest larg cu mainile…

A doua intamplare: zilele trecute am impodobit pomul de Craciun. Printre ornamente, si un clopotel de ceramica ce are, de acum, mai mult valoare sentimentala. Clopotelul l-a spart ea anul trecut pe vremea asta, insa am reusit sa-l lipesc eu.

Vrea sa ia ornamentul respectiv, insa, pentru a preveni accidentele de orice fel, incerc sa-i explic de ce ar fi bine sa-l lase la locul lui:

Eu: – Uite Ana, ornamentul acesta este spart si se poate strica foarte usor. Mai tii minte cine l-a spart? (evident, nu ma asteptam sa-si aminteasca)?

Ea: – Nu…

Eu: – Anul trecut ornamentul a fost spart de o fetita cu ochi albastri; pe fetita o cheama Ana. O cunosti?

Ea, dupa ce ia telecomanda aparatului foto, pe care o foloseste ca telefon mobil: – Alo? Da? A, e o persoana noua, nu o cunosc!

Nu am citit (deocamdata) foarte mult despre motivele care ii determina pe copii sa minta. In cazul ei, cel mai probabil pentru a ne face noua pe plac: nu, nu ne place sa vedem cum arunca pe jos mancare sau apa (a fost o etapa, credeam ca s-a incheiat). Si nici nu ne place sa distruga lucruri, desi aceasta este o metoda eficienta de a invata atat de multe despre ceea ce o inconjoara. Este insa evident ca va trebui sa ne schimbam abordarea. Si sa ne bucuram de imaginatia ei bogata: uneori povesteste cu multe detalii diverse intamplari imaginare, despre care stim sigur ca nu au avut loc; insa o face pentru ca noua ne place sa o ascultam, ei ii place sa incerce pronuntarea unor cuvinte noi si, mai ales, ii place sa ofere detalii la intrebarile noastre provocatoare.

 

De vorba cu Ana

In acest sfarsit de saptamana am avut cateva discutii cat se poate de interesante cu Ana.

Prima este de vineri seara: a rasturnat in toata camera multele ei carioci. Erau peste tot. Vazand ca isi ia masinutele ca sa inceapa alt joc, am rugat-o sa stranga mai intai cariocile.

Ea: – Nu vreau!

Eu: – Daca nu iti mai trebuie cariocile, mai bine le-ai strange.

Ea: – Nu!

Eu: – Uite, eu iau una, tata una si tu una; le strangem impreuna si le punem la locul lor.

Ea: – Nu vreau!

Eu: – Bine. Atunci lasam cariocile in mijlocul camerei pana vei dori sa le strangi. Si m-am asezat pe scaunul de la calculator.

Vine langa mine, cu cele doua masinute in mana:

Ea: – Iti dau o masinuta daca strangi tu cariocile.

Eu: – Nu imi trebuie masinuta.

Ea: (insista) – Daca strangi tu cariocile, iti dau o masinuta.

Eu: – Uite cum facem: eu nu iti iau masinuta si tu strangi cariocile. Ramane cateva secunde perplexa, proceseaza informatia apoi decide: Nu!

 

Un alt dialog, de sambata, purtat si cu mine, si cu Cristi:

Ea: – Cere-mi masinuta rosie!

Eu: – Ana, te rog sa-mi dai masinuta rosie!

Ea: – Nu pot acum, imi trebuie.

Dialogul a continuat asa pentru fiecare din cele 10 masinute…

 

 

Cum te cheama?

De vreo 2 saptamani, noi si Ana avem dialogul de mai jos:

– Cum te cheama?

– Ata.

– Ata?!

– Nuuuuuu!!!!

– Ana?

– Daaaaa.

– Aha… deci cum te cheama?

– Ata.

Sau:

– Cine este fetita din oglinda?

– Ata.

– Te cheama Ata?

– Nuuuuu!!!!

– Ana?!

– Daaaaa.

Sigur, “Ata” mai inseamna si “gata”, atunci cand nu mai vrea sa manance, sau atunci cand e pregatita de iesit afara, sau atunci cand terminam baia…

Dar pe langa rostirea numelui, mai spune si:

– “ceci” = “teci”

– “oo” = “oua”

– “bai” = “baie”

si cel mai clar si mai clar:

“nu-mi placi”… repetat iar, si iar, si iar…

Nu mai pot de dragul ei!

Cuvinte si necuvinte

Ma tot tin de ceva vreme sa notez primele cuvinte ale Anei. Rostite clar, fara stalceli. Asadar, iata-le:

– mama;

– tata;

– da;

– nu;

– apa;

– nmi place (“nu-mi place”, nu e greu de inteles; cum suntem iar in perioada “nu”, bineinteles ca n-a zis deloc “mi place”);

– nu pleci (cand nu vrea sa mearga ea undeva, sau cand nu vrea sa plece unul dintre noi undeva… adica nici macar pana la baie!… ea crede ca toata lumea poarta pampers?!);

– Aci (“Alex”, instructorul de la inot);

– arsh (ceva a fost mai cald si a simtit la limba sau la mana… mancarea trebuie sa fie potrivita, nici rece, nici calda… ceva gen “soacra cu trei nurori”; daca nu-i perfecta, nu se jeneaza sa o spuna!). Oricum, isi sufla in mancare singura, chiar daca este rece.

– gata (cand e “gata”, e “gata!!!”).

Canta: “la la la” deocamdata.

Imita sunetele scoase de caine, lup, urs, sarpe, tantar, capra, soarece, masina, aspirator.

Ne face “shhhh” cu degetul la gurita cand vrea liniste.

Stie partile corpului.

Mana la ureche: vrea telefonul mobil.

“Ha ha ha, ha ha ha”: vrea cantece la calculator.

Orice cazatura (a ei, a altcuiva, a unui lucru) este anuntata cu “Pac”.

Manutele pe sus, cu palmele inchizandu-se si deschizandu-se: a vazut o pasare.

Mana la gat: a vazut o girafa in carte sau, daca nu avem carte in mana, vrea margelele mele.

Porneste singura calculatorul, la rugamintea noastra.

Mana in gura: vrea ceva de mancare – face asta cand avem mai multe feluri la masa si vrea ceva anume.

Mana la piept: s-a speriat de ceva.

Degetul aratator ridicat: asculta ceva cu atentie si toata lumea trebuie sa taca.

Degetele stranse: vrea ceva mic, de obicei carticele. Palma deschisa: e ceva mare.

Si piesa de rezistenta:

Ana

Semnul ca trebuie sa ma opresc din ceea ce fac: fie ca ii dau sa manance, alerg dupa ea, ii cant, ii citesc. Atunci cand vad acest semn, trebuie sa ma opresc: nu o secunda mai devreme, nu una mai tarziu. Atunci!

Imaginea de mai sus nu poate fi separata, in mintea mea, de o alta:

Ana 1

Cat am fost in concediu pre-natal am revazut, re-revazut, re-re-revazut s.a.m.d. urmatoarele filme: “Stapanul Inelelor” (toate cele 3 dvd-uri facute cadou de Cristi mie… impreuna cu un puzzle cu personajele principale), “Gladiatorul” (“Stay with me! If you find yourself alone, riding in the green fields with the sun on your face, do not be troubled. For you are in Elysium, and you’re already dead!” Cum sa nu stai cu el, cand Russell Crowe iti zice asta… chiar daca esti pe Campiile Elizee?!) si, desigur, “Operatiunea Monstrul”(de multe ori, in zilele grele, imi amintesc finalul filmului: Marin Moraru povestind cum a prins monstrul si cat a fost el de “calm, calm, calm”….).

In rest, face mici “comisioane”: duce hartii la gunoi, duce cojile de portocala la gunoi, ne duce sau ne aduce diverse lucruri (usoare, la inaltimea ei), sterge diverse suprafete de apa (oricum, ea o si varsa acolo), se sterge la nas sau chiar si-l sufla, se spala pe maini cu sapun si se limpezeste, se spala pe fata, se sapuneste cu gelul de dus, duce-aduce diverse din frigider, ne ajuta sa punem in ordine cumparaturile si altele asemenea.

Cat despre momentul cand a inceput sa spuna “mama” si “tata”… s-a intamplat de curand, cred ca de vreo 3 saptamani. Pe la vreo 8-9 luni incepuse: “ta-ta-ta”, iar apoi “ma-ma-ma” dar, din cate am vazut si am mai si citit, sunt doar exercitii pentru vorbire (le este mult mai usor sa rosteasca litera “t” decat litera “m”, de aceea multi parinti spun ca la cateva luni copiilor au spus “tata”); sigur sunt si exceptii – sunt convinsa ca exista si copii care vorbesc foarte devreme, dar nu cred ca sunt atat de multi precum am auzit de la diferiti parinti. Personal, atata vreme cat nu s-a adresat constient, clar, evident, mie sau lui Cristi, nu am considerat ca rosteste cuvinte, oricat mi-ar fi placut sa cred ca a spus “mama” si “tata” la 8 luni.

In rest, bolboroseala cat cuprinde, cu toata “recuzita”: gesturi, mimica, intonatie. Frumos, ne e drag de ea cand o vedem asa un orator desavarsit! Numai de-am intelege ce spune….