1 Martie 2017

Am pregatit din timp martisoarele, pentru ca au fost dulci. La propriu. Asa ca ieri am facut aluatul, impreuna cu Stefanel. Cum se plictisise de stat pe jos si mutat jucarii, l-am luat in sistemul de purtare si am trecut la treaba.

unnamed-1

A stat cu mana peste mana mea de pe mixer: s-a distrat maxim! I-am dat sa miroasa produsele folosite, insa pana sa ajung la aluatul final a adormit. L-am asezat la el in patut si mi-am continuat singura treaba.

Aseara le-am copt si le-am impachetat impreuna cu Ana. Eu am ajutat-o cu capsarea snururilor si desfacutul plicurilor de hartie (nu stiu cum au fost facute, dar si mie mi-era greu). In rest, ea s-a ocupat de tot. M-a impresionat mult ca a tinut sa scrie ea singura, (“Cum pot eu” ca sa o citez) numele destinatarilor. Si mai mult, a tinut minte ce a scris pe fiecare plic.

 

Astept acum sa se intoarca de la gradinita, unde a ales sa imparta martisoare dulci adultilor (voia sa dea chiar si parintilor colegilor, dar s-a razgandit cand a vazut cum se micsoreaza numarul biscuitilor, asa ca s-a limitat doar la educatoare; ba chiar si pentru educatoare a spus “2 biscuiti fiecareia, ca sa ne mai ramana si noua de mancat!”) si celor 3 colegi (baietei) pe care ii pomeneste cel mai des si cu numele carora si-a botezat papusile.

O primavara minunata tuturor!

 

Advertisements

Anotimpurile Anei

Sa pastrez fiecare secunda, sa notez totul, sa nu uit nimic.Sa nu pierd niciun minut din viata copiilor, sa il regaseasca si ei candva. Sa pun in sufletele nostre zambetele lor, unul langa altul. Pentru mine astea sunt cele mai frumoase responsabilitati, ca mama.

Din toate aceste dorinte s-a nascut un proiect ce imi este tare drag si care prinde contur din ce in ce mai bine.

Pana acum, l-am numit “Anotimpurile Anei”. Imi doresc sa fie ceva mai mult de atat, sa devina o imagine despre copilarie, despre tot ceea ce, uneori, este definitiv pierdut.

Asa ca am organizat o serie de sedinte foto, in fiecare anotimp.

Toamna

Iarna

Primavara

Vara

Dupa 1 an de zile de la prima noastra sedinta foto, l-am botezat pe Stefanel

 

Suna putin a cliseu, dar ma uit la aceste imagini si nu imi vine sa cred cat au crescut!

Fotografiile spun o poveste: a noastra. Sunt insufletite de trairile si de starile noastre. Surprind momente unice si cuprind in ele fericirea de a avea un copil, apoi doi copii. Mi le derulez in minte, ca pe un film, si tot ce reiese din ele este iubirea noastra. Ma bucur tare mult ca am ales sa facem asta pentru noi (noi, parintii si noi, parintii si copiii).

Multumim frumos, Aurel Rapa, pentru aceste fotografii in care ne-ai surprins pe noi, asa cum suntem!

 

Va urma, pentru ca, dupa multi, multi ani, imagini ca cele de mai sus ne vor face cei mai bogati oameni din lume!

 

Cealalta fata a maternitatii

Nu am sa scriu despre partea frumoasa a faptului de a fi mama. Nu de data aceasta. Am scris, am citit ce au scris altii sau altele, am simtit si trait eu insami (de 2 ori) frumoasa experienta a maternitatii. Acum, despre partea cealalta.

Hm… cu ce sa incep… Pai sa incep prin a spune ca tot ceea ce scriu mai jos este experienta personala. Ca fiecare simte si traieste altfel. Si ca este foarte posibil sa nu experimentati nimic din cele ce urmeaza.

Asadar, sa incep cu starea aceea ciudata de la inceputul sarcinii. Cand functionezi ca un robot in exterior, dar o multime de alte ganduri iti umbla prin cap. Oboseala te cuprinde in cele mai ciudate momente; chiar si dupa un somn bun, poti fi franta de oboseala. N-am avut greturi demne de notat, insa mi-a pierit complet apetitul pentru anumite mancaruri sau alimente: au fost perioade lungi de timp in care nici nu puteam sa vad carne, sau in care mancam doar branza cu rosii.

Apoi arsurile. Desigur, si ele tot in momente nepotrivite: fie la somnul de seara, fie la serviciu. Arsurile m-au chinuit mai mult in a doua sarcina, saptamani intregi. Le mai domoleam cu lapte dulce, rece. Se spune ca atunci cand ai arsuri, copilului ii creste parul. Doctorita mea spune ca sarcina creste, stomacul este tot mai inghesuit, asa ca sucurile gastrice cauta o iesire… Si ard. Rau. Imi venea sa dorm pe scaun, caci la orizontala parca imi lua gatul foc cu totul.

In timp, nu mai poti dormi pe spate: ai senzatia ca te sufoci, ca nu ai destul aer. Nu-i motiv de ingrijorare, la urma urmei, organele sunt acum repozitionate, sarcina apasa diafragma si tot asa. Dar e atat de neplacut… Si chiar amortesti cand stai doar pe o parte. Si e tot mai greu la ecografii, caci acolo musai sa stai pe spate!

Tot in timp, ajungi sa te rostogolesti, nu sa te intorci de pe o parte pe cealalta. Eu simteam cum mi se intind muschii abdominali in incercarea lor de a-si face datoria si de a sustine o burta asa cum am avut-o eu. Si pielea a incercat ce i-a stat in puteri si s-a tooooot intins. Pana a inceput sa plesneasca, in ciuda cremelor si a uleiului de masline folosite (daca mai puneam si rosii, castraveti, ceapa… iesea o salata minunata cu tot acel ulei).

Saracul spate… si acolo dureri. Cand mergi, cand stai, cand te ridici, cand te asezi. Nici nu mai conta in ce pozitie traiam, spatele durea!

Sa mai zic si de picioare, care se cam umfla. Se spune ca marimea la pantofi creste cu un numar in timpul sarcinii. La mine putea sa si scada, ca la cum mi se umflau picioarele, oricum nu aveam prea multe optiuni la incaltaminte; asa ca multa vreme am umblat doar in bocanci.

Cat despre deplasari, am incercat sa ma misc mult, chiar foarte mult. Imi amintesc doua intamplari din metrou. Prima: urcasem in metrou, burta imensa. Nimeni nu a schitat niciun gest cum ca mi-ar ceda locul. In cele din urma, la o statie, coboara cineva. Doamna ce statuse pe scaun, eu burta mea sub nas, imi sare binevoitoare in ajutor si imi arata ca s-a eliberat un loc. Apoi, cu alta ocazie, am vrut sa iau liftul pentru a iesi de la metrou, in loc sa mai urc nu stiu cate zeci de scari. La lift, coada; asta desi este destinat persoanelor cu nevoi speciale. Liftul se umple, eu raman singura pe dinafara. O doamna, tot binevoitoare ca si cea din povestea anterioara, isi suge propria burta si ma asigura ca am si eu loc. Nu, multumesc, am tot timpul din lume!

Apoi nasterea. Aici as putea scrie cateva pagini, dar o sa ma limitez la cateva randuri. Ambii copii i-am nascut prin operatii cezariana. La prima nastere mi-am dorit acest lucru, iar doctorita a fost de acord, desi a luat in calcul si nasterea naturala. La a doua nastere asa mi-a spus ca este cel mai bine sa procedam, avand in vedere circumstantele, si eu am fost de acord. In primul rand, nu cred ca exista nastere fara dureri. Oricum ar fi ea: cezariana sau normala. Si cand doare, doare rau. Adica nu degeaba sunt atat de celebre vorbele “durerile facerii”. Si daca doare rau, nu conteaza cat dureaza: un minut e cat o vesnicie! Am primit cateva urari inainte de nastere, urari carora nu m-am obosit sa dau explicatii: “Nastere usoara! Adica stai, tu o sa nasti prin cezariana, deci la tine e simplu!”. Iata cam cat de simplu este sa nasti prin cezariana: stii data la care vei naste. Cu cateva zile inainte, emotiile sunt atat de mari, incat parca nici nu le mai poti gandi. In ziua “Z” iti iei bagajul, sotul din dotare, si mergi la spital de bunavoie si nesilita de nimeni. Urmeaza consultul, fisa de internare. Tu oricum esti teleghidata. Apoi ajungi la blocul operator. Vezi sala cu luminile deasupra mesei, masa, ustensilele, asistentele si doctorii desprinsi parca dintr-un film (halate, masti, maini sterilizate). Stai intr-o pozitie incomoda pana ce anestezistul iti face rahi-peri (cazul meu, anestezii peridurale): intai anesteziaza local pielea (ustura), apoi croseteaza pe la coloana ta vertebrala si in cateva minute nu iti mai simti picioarele, apoi nu mai simti nimic de la mijloc in jos. La a doua operatie imi amintesc ca ma trecea pipi rau si brusc aceasta senzatie a disparut – am crezut ca mi-am dat drumul pe mine. Apoi esti urcata pe masa de operatie, este montata sonda urinara, branula pentru perfuzii, tensiometrul. Ii asculti pe doctori vorbind despre vacanta de vara, despre soacra, despre copii. In sala de operatii este frig: le-am spus asta de fiecare data! (este normal sa fie asa, caci este mediu steril). Mai faci si tu un comentariu, de amuzament. Sau spui anestezistei ca esti gata sa lesini, ca nu te simti bine deloc – cazul meu, caci mi-a scazut tensiunea in cateva minute de la 13 la 8. Oamenii se agita in jurul tau, apoi totul este bine. Simti ca cineva iti scoate maruntaiele, dar e ok, nu doare nimic. Si apoi auzi plansul copilului. Il si vezi, il saruti. Trec peste aceste momente, merita pagini separate, atat sunt de frumoase si de emotionante! Copilul este luat, tu stai cuminte la cusut: si uterul, si pielea. Inca e bine, nu simti nimic. Apoi vin brancardierii, te iau de pe masa de operatii (pe care raman halatele medicilor, tampoane, diverse alte lucruri imbibate in sange; da, sangele tau… daca ai curiozitatea sa te uiti, ca mine) si ajungi la reanimare. Cand incepe sa treaca efectul anestezicului, incep durerile: inciziile si uterul care se contracta (taiat fiind) in incercarea de a ajunge la dimensiunea lui normala, mi-au provocat cele mai mari dureri experimentate de mine pana acum. La prima nastere au fost insuportabile in noaptea ce a urmat dupa cezariana. La cea de-a doua nastere am trecut de prima noapte cu calmante doar in perfuzie, nu am folosit deloc cateterul montat in coloana. Din cand in cand venea medicul de garda si ma apasa pe burta, sa vada cam pe unde a ajuns uterul: totul ok, doar ca orice atingere pe burta doare ingrozitor! Stiam ca trebuie sa ma misc. Incercam sa nu stau doar pe spate, ci sa ma intorc cand pe partea stanga, cand pe cea dreapta. Dar mai intoarce-te cand ai sonda urinara, cateter in coloana, perfuzie in mana stanga, tensiometru pe mana dreapta, si niste “chestii” incredibil de grele ce imi masau picioarele de la genunchi in jos. Nu mai zic si de faptul ca parca urma sa iti aduni matele de pe jos la fiecare miscare… atat de mare era durerea cand faceam vreo miscare. Oricum, imi sustineam burta cu mana. Periodic veneau asistentele sa ne schimbe, caci sangeram abundent: eliminarea lohiilor poate dura pana la 6 saptamani dupa nastere. Si trebuia sa beau multa apa, pentru a elimina prin urina anestezicul. Nici la a doua nastere nu am dormit in noaptea de dupa operatie. Asa ca a doua zi, cand s-a schimbat tura si au venit asistentele la “mobilizare” eram tare “bucuroasa” sa le vad…. Mobilizarea inseamna ridicarea din pat. Toate fetele din reanimare stiam ce inseamna, caci eram la a doua nastere…. Nu mancasem de 2 zile, suferisem o operatie cezariana, pierdusem de 2 ori mai mult sange decat la o nastere normala… deci mobilizarea este un cuvant oribil! Durerile au fost maxime. Chiar si asa, la a doua nastere m-am pus mai repede in miscare decat la prima (cand picioarul drept mi s-a dezmortit abia a doua zi). Mi-am tinut burta cu mana, am strans din dinti, am incercat sa evit lesinul si ameteala privind in sus, am tarat dupa mine sonda urinara si, mai ales, am sperat sa nu stranut… La prima nastere durerile au durat 2 saptamani, la cea de-a doua au durat 1 saptamana.

Nu spun ca nasterea naturala este floare la ureche… dimpotriva! Cat am stat la reanimare, in noaptea de dupa operatie, au nascut natural 3 femei. Imi rasuna si acum in cap tipetele lor. Doare, doare, doare…

Apoi alaptarea: mi-am dorit mult sa alaptez, si primul si al doilea copil. Si am reusit! Desi ragadele voiau sa-mi strice planul… Ele sunt niste rani, mai mari sau mai mici, care sangereaza, care prind coji, care apar pe sfarcurile sanilor (norocul meu, la al doilea copil am facut ragade “frumoase” la ambii sani) si care dor ca simti cum te ia cu lesin. Acum au trecut dupa vreo 2 saptamani, la primul copil au trecut dupa aproximativ o luna.

Despre noptile nedormite, despre oboseala, despre incertitudini, despre temeri… nu stiu daca si ce sa mai scriu… Unele vin mai devreme, altele mai tarziu… bine ca nu vin toate deodata!

Pentru mine mi-am dat seama ca cel mai greu tolerez si gestionez faptul ca nu reusesc sa imi mai aud propriile ganduri. Nu mai am deloc timp eu cu mine. Ca parca m-am anihilat ca persoana. Dar… vad o raza de speranta: mi-am dat seama ca acest lucru ma deranjeaza cel mai tare. Si am inceput sa il abordez diferit acum, fata de cum am procedat la primul copil. Insa cred ca trebuie sa imi adun ideile, sa le scriu si apoi sa le pun in practica!

Totusi, gandindu-ma la toate prin cate am trecut, la faptul ca, asemenea atator alte femei, desi stiam ce presupune o nastere (prin cezariana) mi-am dorit si al doilea copil, stima de sine si mandria pentru tot ce am realizat imi cresc pe zi ce trece! Toate cele de mai sus se uita cand ai copiii alaturi. Nicio durere nu dureaza la infinit, iar dragostea pentru copii scurteaza orice suferinta pricinuita de nastere. De fapt, de aceea am si notat toate cele de mai sus. Sunt mandra ca am nascut doi copii minunati, iar amintirea experientelor mai putin placute imi dau convingerea ca mamele sunt de neoprit!

Dupa o saptamana

Am in minte titlul cartii lui Alexandre Dumas, “Dupa 20 de ani”… pastrand proportiile, desigur!

Astazi am fost inapoi la spitalul Malaxa, ca sa imi scot firele dupa cezariana. Pe drum am incercat sa imi amintesc la ce ma gandeam in urma cu o saptamana. Nu prea am reusit. Ma gandeam la prea multe si parca la nimic in acelasi timp. A trecut o saptamana: joi, pe 26 mai, pe vremea asta eram la reanimare. Cu perfuzie in mana stanga, cu tensiometru pe mana dreapta, cu cateter in spate, cu sonda urinara, cu niste “chestii” aberant de grele pe picioare pentru masaj. A, da, si cu dureri… Ceva mai mici decat prima data.

Acum o saptamana Stefanel era intr-un patut de spital, la capatul celalalt al coridorului pe care se afla sala de reanimare. Acum este in pat, langa tati si Ana.

De fapt, nu prea vreau sa povestesc despre mine, despre Stefanel, ci despre Ana. Despre ce copil extraordinar este. Dupa primele 24 de ore, dupa ce s-a odihnit, dupa ce au trecut emotiile revederii cu noi dupa o absenta de 4 zile, este iarasi copilul iubitor pe care il stiam.

Ma ajuta la orice este legat de Stefanel: la baie, la schimbat, la toaleta. Ia singura scutece, servetele, hainute. Ea decide cu ce il imbracam. Oriunde mergem, “il luam si pe Stefanel, da?” Sigur ca il luam, insa incerc mereu sa o incurajez si ii raspund: “Da, il luam, cum zici tu.” La somn Stefanel trebuie sa stea intre mine si ea: pe el il alaptez, ei ii dau laptele cu biberonul, in timp ce cu a nu-stiu-cata mana tin cartea din care le citesc amandurora. Uneori ii canta, si atunci el sta linistit, o asculta si o ingana asa cum se pricepe mai bine. Pana acum, el a fost rareori necajit, asa ca atunci cand el plange Ana il consoleaza: “Gata, gata…” sau ii spune plina de incredere: “Este in regula sa plangi, eu sunt langa tine”. Alteori il mangaie, il pupa si o vad ca, daca ar putea, l-ar strange in brate. Imi spune: “L-am iubit si eu” dupa o astfel de “repriza” de dragoste.

Si il pupa. Mult. Peste tot: pe fata, pe maini, pe picioare, pe cap. Si sunt pupaturi cu incredere si cu zgomot. La inceput era putin stresata daca il atingea mai tare, asa ca se uita la mine cu ochii ei mari si albastri, isi rasfrangea putin buza de jos si zicea: “Nu i-am facut nimic, doar l-am atins. Din greseala.” De fiecare data am asigurat-o ca este totul bine, nu s-a intamplat nimic. Iar daca observ ca totusi afectiunea este prea mare si ii apasa cam tare fie capul, fie gatul, incerc sa ii explic cum il poate iubi astfel incat sa fie si el confortabil, sau o rog sa ma iubeasca si pe mine ca pe Stefanel.

Bine, tot ea are grija sa-l si imunizeze: nu pot sa uit cum i-a stranutat pe fata intr-o seara, de-a tresarit Stefanel din toate madularele.

Da, Ana este un copil extraordinar.

Inapoi acasa

Joi s-a nascut Stefanel. Iar atunci a inceput cea mai lunga despartire a mea de Ana, si singura pana acum, din 15 august 2013: impreuna cu ea, am hotarat ca cea mai buna optiune pentru zilele pe care eu le voi petrece la spital ar fi ca ea sa mearga la Rosiori, cu maica-mea. Asa ca joi dimineata noi doi am plecat la spital,  iar Ana si mama la tara. A fost un lucru minunat ca am luat decizia impreuna, caci a fost foarte bucuroasa si fericita cele cateva zile petrecute departe de noi. Duminica ne-am externat si am aranjat lucrurile in asa fel incat ea sa fie deja acasa atunci cand noi vom reveni de la spital cu Stefanel. Momentul intalnirii a fost cel mai emotionant trait de mine vreodata: s-a bucurat mult sa ne vada, l-a sarutat pe manute, s-a mirat de cat de mic este… A fost foarte grijulie, mai ales cand i-am taiat bratara cu datele de identificare de la picior. A inceput sa planga atunci cand si el a plans. Totul a fost peste asteptari si foarte, foarte emotionant.

A urmat pranzul, cand a fost putin necajita. Am pus totul pe seama oboselii: probabil ca emotia revederii a facut-o sa se trezeasca duminica la 6.30, apoi drumul cu trenul de la Rosiori la Bucuresti, caldura, si, desigur, intalnirea cu Stefanel si revederea noastra. Nu a mancat mai nimic, insa nu a fost ingrijorator.

La somnul de dupa-amiaza l-am pus pe Stefanel intre noi doua, ca sa il pot alapta. A fost tare incantata sa il atinga, sa il priveasca… Totul pana cand a trebuit sa il pun la sanul celalalt si sa imi schimb eu pozitia. Atunci s-a declansat un suvoi de tipete, plans, agitatie. Stefanel a inceput si el… Si totul a scapat de sub control. In cele din urma, au adormit amandoi. M-am uitat la mainile ei: atat de frumoase, atat de copilaresti… Cu degete gingase ce incercau sa atinga manutele minuscule ale lui Stefanel.

Nu puteam adormi pentru ca voiam sa ii privesc pe amandoi; stiam ca nu-mi va fi de ajuns, ca nu ma voi satura de ei… Voiam sa prelungesc aceste momente o vesnicie!

13310502_1225174730850750_3693487823452645852_n

Dupa-amiaza a fost relativ scurta, caci s-au trezit tarziu. Apoi Ana si tati au plecat la cumparaturi, iar eu am reusit sa ma bucur de primele cateva minute singura cu Stefanel, acasa, in liniste. Asezat pe umarul meu, a adormit, avand exact acelasi miros si aceleasi gesturi ca ale Anei cand era de varsta lui.

Seara a fost relativ in regula: momente de acalmie, de bucurie ca suntem toti acasa, apoi momente de agitatie, cu plansul Anei, cu numarat respiratii din partea noastra. Am reusit sa ii culcam, eu tinand-o pe Ana in brate, asa cum fac in fiecare seara de aproape 3 ani.

Incercam sa profitam de timpul liber si, in ciuda orei tarzii, sa facem mancare pentru zilele viitoare. Nu stiu ce declanseaza agitatia lui Stefanel, care incepe sa planga. Ana se trezeste si incepe si ea… Cred ca era ora 2…

Incercam sa il alaptez pe Stefanel, care ieri a stat la san aproape non-stop. Ana a avut cel mai mare tantrum de pana acum. A inceput sa planga, sa tipe, sa se tavaleasca pe jos… Aproape ar fi vrut sa il smulga pe Stefanel de la pieptul meu. Am incercat sa ii calmam pe rand, insa nimic nu mergea: amandoi taceau doar daca ii tineam eu in brate. Degeaba am incercat sa vorbesc cu Ana, sa ii reamintesc ca Stefanel statea intre noi si cand era in burtica, ca am bratele destul de mari incat sa ii cuprind pe amandoi, ca ea il iubeste si el o iubeste pe ea… Ana voia doar in locul lui. De fapt doar asta repeta: “Vreau in brate! Vreau si eu acolo!”. In cele din urma, eu cu Stefanel la piept, intinsi in pat, alaptandu-l, Ana in spatele meu, abia respirand dupa criza de plans… O aud soptind abia: “Vreau… in… brate…”. M-a blocat vocea ei asa, rugatoare si stinsa… I-am soptit, automat, fara sa ma pot intoarce sa-i vad fata: “Imediat…”. Simt ca ma atinge usor pe spate si imi spune, tot asa, soptit si rugator: “Haide…”. A fost momentul in care m-au podidit lacrimile… Stiam si simteam cat de mult sufera si cat de mult isi doreste sa poata sta la mine in brate. Nu stiu daca am luat decizia buna, insa l-am alaptat in continuare pe Stefanel si nu am putut sa o tin in brate. Mi-a frant inima acel moment. A fost cel mai greu din viata mea.

In cele din urma, Stefanel s-a linistit si eu am putut sa o tin in brate, ca sa adoarma asa cum si-a dorit.

Am dormit toti 4: Ana, eu, Stefanel si tati la margine. Dimineata m-am trezit in aceeasi pozitie in care am adormit, intepenita, cu dureri la operatia cezariana.

Trezirea a fost minunata, cu multe momente de iubire.

13329397_1225763074125249_3629877893306050372_o

Ziua a decurs frumos: ei au stat impreuna in patut, au vorbi si au citit, apoi Ana si tati au fost la cumparaturi iar eu i-am asteptat afara, impreuna cu Stefanel.

Astazi, la somnul de dupa-amiaza, Ana a vrut ca Stefanel sa fie intre noi doua. Si asa au adormit amandoi.

Acum ma duc la Ana: pare ca se trezeste si vreau sa o iau in brate.

“Ce vrem sa realizam?”

Am inceput sa citesc o carte noua: “Anii magici” de Selma H. Fraiberg. In prefata scrisa de T. Berry Brazelton am gasit cateva randuri care mi-au placut mult de tot: << Ne putem alatura copiilor nostri intrebandu-i: “Ce vrem sa realizam?”>>

Daca am putea vedea lumea prin ochii lor, cat de bine ar fi?! Daca am putea sa ne desprindem putin de ceea ce credem ca stim deja?!

Nu ar fi oare mult mai simplu sa ii invitam alaturi de noi, pe canapea, si sa ne impartasim ideile? Mereu ma bucur si ma emotionez cand Ana imi spune ca vrea sa “stam de vorba”. Niciodata nu stiu ce vrea sa ne povesteasca, insa intotdeauna discutia este interesanta. Incerc sa nu-mi imaginez cum si despre ce vom discuta peste 10-20 de ani; imi doresc doar sa discutam si atunci despre orice, sa avem momente de conectare si comunicare ca si acum.

Am ales sa o crestem pe Ana aproape de noi, desi nu a fost si nu este deloc usor. Insa doar asa am simtit ca pot evita lucruri care ar fi trebuit sa fie diferite in copilaria mea. Inca “lucrez” cu maica-mea la eliminarea unor tipare: “Nu alerga ca transpiri!”, “Esti cuminte?”, “E curent!”, etc. (daca transpira, se poate dezbraca; “cuminte” inseamna ca trebuie sa stea pe scaun si doar sa respire?!; nu, nu face febra de la curent, ci de la o viroza cauzata de un virus…).

Am ales sa o crestem pe Ana cu respect, cu dragoste, cu multe, multe vorbe… Si vorbim! Despre orice… O implicam in deciziile noastre, in relatarile noastre de la birou, in discutiile mai aprinse. Are increderea si atentia noastre atunci cand, la randul ei, simte nevoia sa imparta cu noi propriile experiente.

Si ce poate fi mai frumos in viitor decat imaginea ei, alaturi de noi, discutand despre ce dorim sa realizam impreuna?!

ARP_3400

Foto: Aurel Rapa

Ganduri

Ma gandeam zilele trecute la ce am renuntat de cand suntem “de mana cu Ana”. In mare, n-am renuntat la prea multe. Dar sunt cateva lucruri de care mi-e dor, uneori. Cel mai mult imi lipseste libertatea de a calatori. De a pleca oricand, oriunde, cu orice. Pentru ca nu pot sta departe de Ana mai mult decat stau oricum din cauza serviciului. Cand am spus cuiva ca nu pot adormi fara sa o stiu langa mine, s-a minunat de parca cine stie ce imi iesise din gura.

Apoi imi lipseste placerea pe care o simteam cand gateam si, mai ales, cand savuram ceea ce tocmai preparasem.De fapt, am ajuns sa duc dorul unei mese la care tot ce fac este sa duc mancarea la gura, sa ma bucur de arome, de gust, de texturi. Astazi masa mea de seara a durat cateva minute; cred ca gustul a fost ok… adica era mancare proaspata. N-am avut timp sa ma gandesc la asta pentru ca a trebuit sa adun de pe jos ce arunca Ana din farfurie, sa ii suflu in lingurita cand i se parea prea fierbinte, s-o sterg la gura, sa ii dau servetele sa se stearga ea, ca ii aduc iaurtul cand n-a mai vrut orezul, sa am grija sa nu inghita coada de la cireasa asa cum a intentionat, sa-i dau ei dumicatul meu din furculita atunci cand l-a vrut, apoi sa termin de mancat in momentul in care ea a decis ca s-a saturat si vrea jos de la masa.

Imi mai lipsesc si diminetile, si dupa-amiezele de leneveala. Acum, cand doarme ea, ori fac treaba care si asa ramane partial nerezolvata, ori dorm si eu repede cateva minute langa ea.

Nu mai zic de filmele pe care le mai vedeam din cand in cand, uneori chiar la Mall (am vrut s-o chem pe maica-mea sa stea cu ea sa mergem si noi doi la “Hobbitul” la matineu), de cartile citite.

Cand era si mai mica imi lipseau dusurile mai lungi de 5 minute, imi lipsea spalatul si coafatul parului, manichiura, pedichiura… Cred ca si timp daca as avea, as alege sa il petrec altfel: fie cu ea la joaca, fie cu ea la somn.

Imi lipsesc si momentele fara griji, fara ganduri… momentele alea de plictiseala chiar. Adica uneori chiar simt nevoia sa stau fara sa fac nimic; nici macar sa gandesc. Asa ceva n-am mai pomenit de cand a aparut Ana. Pentru ca orice as face: ca mananc sau merg, ca stau, ca ma spal, ca vorbesc sau scriu, ea este prezenta in mintea mea (ce face? ce vrea? de ce sta asa si nu asa? ce-o face acum? i-o fi frig? i-o fi cald? dar oare vrea apa? dar mancare?). La serviciu e si mai greu, ca n-o vad si gandurile sunt si mai multe, si mai “colorate”.

Cat priveste curatenia, ordinea, aranjatul lucrurilor…. da, si ele imi lipsesc.

Uneori imi lipseste conversatia tihnita pe care o aveam cu Cristi, seara, cand ne vedeam dupa serviciu; sau plimbarile in doi din serile de primavara.

Imi lipseste uneori linistea, incetineala… acum totul este pe repede-inainte.

Dar cel mai mult imi lipseste timpul petrecut impreuna cu ea. In timpul saptamanii, din 12 ore stam impreuna aproape 3; sambata si duminica suntem nedespartite, insa oricum ar fi, restul timpului nu se mai intoarce. Si da, asta ma doare cel mai mult. Nimic nu poate compensa lipsa timpului petrecut alaturi de ea! E dureros, uneori aproape fizic de dureros….

 

 

Si mergem mai departe

Cu mici pauze, s-au implinit aproape 3 saptamani de maxima agitatie.

O zi normala, in aceasta perioada, inseamna mers la gradinita, noi doi fugit la serviciu (mesaje, telefoane, oferte, clienti, sefi, colegi, hartii, semnaturi, contracte, intalniri) pentru vreo 9 ore, apoi inapoi spre casa, luat Ana de la gradinita, plans, cina, plans, iesit pe-afara, plans, baie, plans, somn. Cum ea, daca si-a facut un program, se tine de el…. incercam si noi a tinem pasul cu ea. Au fost atat de putine zile linistite in perioada asta, ca am uitat cum e.

Timpul petrecut cu ea, pe langa unele minuscule momente de tandrete maxima si de ras cu hohote, inseamna un fel de dezamorsare a unei bombe cu ceas. Nu stim niciodata cand si de ce va exploda.

Pentru ca lucrurile stau cam asa: iesim afara si vrea sa mearga pe carosabil printre masini, nu pe trotuar, vrea sa mearga de-a busilea pe jos (uneori o lasam, asta e), vrea sa manance pamant, vrea sa manance chipsuri aruncate de altii pe jos, vrea sa adune mucuri de tigara, vrea sa mearga pe jos in sosete (si asta am lasat-o). Intram in casa si vrea altceva: sa arunce orice fel de mancare pe jos (am depasit momentul, nu ne mai obosim sa strangem decat la final), vrea sa stoarca cirese si capsuni in pat, vrea sa isi dea cu oja pe fata (a reusit, inca mai are sidef pe frunte), vrea sa care gunoiul din bucatarie in camera, vrea sa arunce cu diverse obiecte de sticla pe jos, sa manance cozi de cirese si frunze de capsuni, sa toarne apa din paharul ei pe propriile haine sau pe jos (pana nu e fleasca, nu ne mai agitam). Si astea sunt cateva momente enumerate la repezeala… plus ca, uneori, da dintr-una intr-alta…

Bineinteles, imediat ce incercam sa spunem: “hai sa nu facem asta pentru ca…”, “hai sa facem asa in loc de asa…”, “faci tu asta sau o fac eu”, totul se transforma intr-o tragedie care nu se termina decat in lacrimi si suspine.

Ne pastram calmul; ne controlam vocea; uneori, atunci cand ceea ce vrea sa faca nu reprezinta un pericol pentru ea sau noi, cedam si o lasam sa incerce ceea ce vrea. Initial mi s-a parut imposibil; credeam ca cea mai simpla solutie ar fi sa o iau pe sus si cu asta basta. Nici vorba! Au fost momente, mai scurte, dar si foarte lungi, cand a trebuit sa o las sa planga in bratele mele, cand am stat langa ea si am incercat sa-i spun pe cel mai calm ton de care am fost in stare de ce asa si nu asa, cand am tras adanc aer in piept si mi-am dat seama ca pot avea chiar si mai multa rabdare, cand am crezut ca voi izbucni in plans impreuna cu ea pentru ca altfel nu ma puteam descarca si simteam ca o sa ma sparg.

Trece o zi ca cea de mai sus, adoarme, apoi adormim si noi si iar ne trezim, iar mergem mai departe, iar mi se pare ca problemele de la serviciu sunt nimicuri pe langa faptul ca Ana iarasi nu si-a luat sosete inainte sa se incalte cu adidasii care o vor deranja pe pielea goala si de care se va descalta afara si va trebui s-o car in carca vreo ora si mai bine!

Cu incetinitorul

Astazi, dupa serviciu, am fugit spre casa: planul era sa ne intalnim cu totii si sa mergem in parc. Asa ca la ora 18.15 am fugit de la birou si la 19.30 am ajuns acasa (si am ajuns repede, ca din Baneasa in Dristor iau un autobuz-fantoma si schimb doua metrouri ne-famtoma, insa ticsite… de zic mereu ca era bine sa fie si ele fantome). Ana tocmai mancase de seara, asa ca era usor de ajuns in parc, in IOR. Mda, in visele mele..

Pana la masina s-a jucat cu o mingie: o arunca, fugea dupa ea, iar o arunca, o lovea cu piciorul.. si tot asa. In cele din urma, ajungem, iar in 10 minute eram deja parcati undeva in zona IOR, ca niciodata nu gasim loc destul de aproape de parc.

Coboram din masina si incepe iar joaca cu mingea. Atata vreme cat o arunca si fugea dupa ea in directia parcului… toate bune si frumoase. Pana cand a inceput sa arunce mingea dupa un gardulet pe care apoi il ocolea ca sa se duca dupa ea. Minute in sir. Cu cat incercam noi sa impingem mingea mai aproape de intrarea in parc, cu atat drumul ei de ocolire a gardului era mai lung; pentru ca oriunde am fi aruncat noi mingea, ea o lua si o arunca de partea cealalta. Trec si alte zeci de minute. Stateam in “buza” parcului, simteam racoarea si parfumul brazilor, vedeam iarba verde proaspat tunsa, dar trebuia sa asteptam sfarsitul jocului cu aruncatul mingiei peste gardul de langa trotuar.

Cu chiu, cu vai, a dat Dumnezeu si s-a plictisit. Rasuflu usurata: clar ca acum ne mai oprim fix in racoarea parcului! Retraiesc visele de mai sus: Ana merge spre parc, pe trotuar, dar in genunchi. Sigur, oricine isi poate imagina cum au fost primite indemnurile mele de a nu mai merge in genunchi pentru ca se va juli, o vor durea, va rupe ciorapii, va murdari hainele: cu indiferenta. Asa ca am mers de mana, ea in genunchi si eu pe langa ea, pana cand a considerat ca a experimentat destul.

M-am bucurat enorm ca insa nu se ntunecase de tot cand am ajuns in parc!