Iubire neconditionata

Urmaresc de ceva vreme un blog ce-mi place mult, caci reuseste sa ma faca sa zambesc la fiecare postare. Motto-ul blogului respectiv este: “Copiii se cresc cu dragoste, restul e marketing”. Fiecare zi ne aduce si ne invata ceva, daca suntem destul de prezenti in vietile noastre.

Ieri am fost la piata cu Ana; am cumparat tot felul de legume, verdeturi, si altele asemenea. La plecarea din piata am luat si ghiocei, dar si 2 ghivece cu zambile: precupeata ne-a facut o oferta buna pe ele, asa ca le-am luat. Ajunse acasa, le-am asezat provizoriu intr-o camera, dar Ana a decis sa le aseze pe pervazul din bucatarie. Asa ca le-a pregatit farfurioarele si a adus si florile. Stabilise deja ca o zambila este a ei, si una a mea.

20170226_161329

Le-a asezat cu grija, obligatoriu una langa cealalta, desi eu facusem loc pentru zambile de o parte si de alta a vasului cu ghiocei. Insa ea a spus ca ele trebuie sa stea impreuna, caci una sunt eu, si una este ea, si zambilele se tin de mana exact ca noi doua.

Am stat acasa cu ei aproape 3 saptamani. Ne-au tinut pe loc viroze, otite, conjunctivite, urticarii: le-au facut amandoi, pe rand, pe toate. De multa vreme nu am mai stat atat de mult timp impreuna, non-stop. Si au fost atat de multe momente frumoase intre noi doua, incat mi-am dat seama cate as avea de invatat de la copiii astia, daca as fi mai prezenta cu mintea atunci cand ii am alaturi. Acum, cand copiii sunt bine si cand m-am linistit si eu in sfarsit, mi-am dat seama ca a fost o perioada grea, dar extraordinara! Ma uitam zilele trecute la toate cartile mele de parenting. Si am realizat ca cea mai importanta lectie de iubire neconditionata a venit, in toata aceasta perioada mai dificila, chiar de la copiii mei. Ei ar trebui sa fie primii mei invatatori. Iar eu ar trebui sa am capacitatea si mintea deschisa destul incat sa invat de la ei. Realizand asta, parca ii vad deja intr-o lumina noua: copiii sunt intelepti, iar eu m-am ratacit undeva, pe drumul spre maturitate.

Marele noroc al unora este nu ca investesc destul in materiale despre parentaj, in cursuri, ateliere si carti, ci ca au capacitatea de a-si vedea copiii asa cum sunt ei, de fapt. Si cum “norocul ti-l faci cu mana ta”, imi doresc tare mult sa fac parte din aceasta categore de parinti: sa fiu prezenta cu mintea, cu sufletul, sa nu mai ratez lectiile pe care copiii mei mi le predau clipa de clipa.

Mi-a venit in minte o scena din filmul “Dumbrava minunata”, cand Lizuca se opune disparitiei dumbravii, a povestilor si a eroilor acestora; la replica “invatatii mari, care nu cred in povesti” ea raspunde: “Ei sunt invatati, ce stiu ei?!”. Ei, cam asa si noi cu copiii: prea dornici sa facem totul bine, credem ca raspunsul il vom gasi la altii; cand, de fapt, este chiar langa noi, daca stim sa ne facem mici, mici, si sa ii lasam pe proprii copii sa ne indrume.

Nu spun ca nu voi continua sa citesc si sa cumpar carti de parentaj; ca nu voi participa la cursuri si ateliere. Sunt importante si, cu siguranta, treptele pe care le urc in “profesia” de parinte sunt construite si de ele. Insa baza trebuie sa fie sentimentul, prezenta, dorinta de a-mi vedea copiii asa cum sunt ei: plini de iubire. Neconditionata!

unnamed

 

Advertisements

De sezon

Am avut cateva zile incarcate; vreo 3 saptamani, asa. Acum s-au mai limpezit apele, asa ca ma pot uita inapoi cu putina liniste.

Totul a inceput cu o tuse seaca. A Anei. Nimic serios: sirop de tuse, miere, propolis. Lucrurile pareau sa se aseze. A inceput Stefanel, cu aceleasi simptome. Lucrurile nu au mai fost atat de simple, caci s-au adaugat niste muci. Multi! Totusi, reusim sa revenim pe “linia de plutire”. Cand sa trag aer in piept, Ana face otita; dureroasa, dar ii dam si ei de capat. Ne linistim. Ca sa nu ne pierdem “antrenamentul”, o conjunctivita o necajeste pe Ana: ser fiziologic, niste picaturi si gata. Aproape ca iarasi rasuflu usurata. Nu mai mult de o zi, caci apoi otita revine, dar la Stefanel. Cand cu alopate, cand cu homeopate, ajungem iarasi aproape de mal. Zic “aproape”, caci o infectie urinara la Ana ne duce iarasi in apropierea unui vartej. Depasim si momentul asta. Si acum reusesc sa scriu si eu, aici, cateva randuri despre aceste zile ce ne-au solicitat destul de mult pe toti, dar mai ales pe copii. Viroze, otite, conjunctivite, voma, febra, plans, nervi; vizita la pediatra, vizita la urgente Budimex, vizita la o alta pediatra; tantrumuri la copilul mare, plansete inconsolabile la copilul mic. Mancaruri de pregatit, diversificare, alaptat. Nopti nedormite, zile prea lungi. Colac peste pupaza se crapa si tencuiala in dormitorul copiilor si stau 4 zile cu mobila in mijlocul casei, si cu muncitori pe cap. 

Nimic nu mi se pare ca se compara cu deciziile pe care trebuie sa le luam, ca parinti, cand vine vorba de sanatatea copiilor nostri. Cand e cazul sa apelez la pediatru? Cand sa ii pun o compresa sau sa ii dau antitermic? Sa merg pe varianta cu antibiotic sau sa mai cer o parere? Am asteptat prea mult? Oare fac bine? Ma grabesc cu medicatia?

Acum am incredere ca totul s-a terminat pentru o vreme. Vor mai veni ele virozele si “prietenii” lor, mucii, tusea, si altele asemenea. Dar nu ma mai gandesc la asta. Intrebarile de mai sus si-au gasit deocamdata raspunsurile.

Acum trebuie sa gasim si o varianta la intrebarea: unde mergem in vacanta la vara?