Inapoi acasa

Joi s-a nascut Stefanel. Iar atunci a inceput cea mai lunga despartire a mea de Ana, si singura pana acum, din 15 august 2013: impreuna cu ea, am hotarat ca cea mai buna optiune pentru zilele pe care eu le voi petrece la spital ar fi ca ea sa mearga la Rosiori, cu maica-mea. Asa ca joi dimineata noi doi am plecat la spital,  iar Ana si mama la tara. A fost un lucru minunat ca am luat decizia impreuna, caci a fost foarte bucuroasa si fericita cele cateva zile petrecute departe de noi. Duminica ne-am externat si am aranjat lucrurile in asa fel incat ea sa fie deja acasa atunci cand noi vom reveni de la spital cu Stefanel. Momentul intalnirii a fost cel mai emotionant trait de mine vreodata: s-a bucurat mult sa ne vada, l-a sarutat pe manute, s-a mirat de cat de mic este… A fost foarte grijulie, mai ales cand i-am taiat bratara cu datele de identificare de la picior. A inceput sa planga atunci cand si el a plans. Totul a fost peste asteptari si foarte, foarte emotionant.

A urmat pranzul, cand a fost putin necajita. Am pus totul pe seama oboselii: probabil ca emotia revederii a facut-o sa se trezeasca duminica la 6.30, apoi drumul cu trenul de la Rosiori la Bucuresti, caldura, si, desigur, intalnirea cu Stefanel si revederea noastra. Nu a mancat mai nimic, insa nu a fost ingrijorator.

La somnul de dupa-amiaza l-am pus pe Stefanel intre noi doua, ca sa il pot alapta. A fost tare incantata sa il atinga, sa il priveasca… Totul pana cand a trebuit sa il pun la sanul celalalt si sa imi schimb eu pozitia. Atunci s-a declansat un suvoi de tipete, plans, agitatie. Stefanel a inceput si el… Si totul a scapat de sub control. In cele din urma, au adormit amandoi. M-am uitat la mainile ei: atat de frumoase, atat de copilaresti… Cu degete gingase ce incercau sa atinga manutele minuscule ale lui Stefanel.

Nu puteam adormi pentru ca voiam sa ii privesc pe amandoi; stiam ca nu-mi va fi de ajuns, ca nu ma voi satura de ei… Voiam sa prelungesc aceste momente o vesnicie!

Dupa-amiaza a fost relativ scurta, caci s-au trezit tarziu. Apoi Ana si tati au plecat la cumparaturi, iar eu am reusit sa ma bucur de primele cateva minute singura cu Stefanel, acasa, in liniste. Asezat pe umarul meu, a adormit, avand exact acelasi miros si aceleasi gesturi ca ale Anei cand era de varsta lui.

Seara a fost relativ in regula: momente de acalmie, de bucurie ca suntem toti acasa, apoi momente de agitatie, cu plansul Anei, cu numarat respiratii din partea noastra. Am reusit sa ii culcam, eu tinand-o pe Ana in brate, asa cum fac in fiecare seara de aproape 3 ani.

Incercam sa profitam de timpul liber si, in ciuda orei tarzii, sa facem mancare pentru zilele viitoare. Nu stiu ce declanseaza agitatia lui Stefanel, care incepe sa planga. Ana se trezeste si incepe si ea… Cred ca era ora 2…

Incercam sa il alaptez pe Stefanel, care ieri a stat la san aproape non-stop. Ana a avut cel mai mare tantrum de pana acum. A inceput sa planga, sa tipe, sa se tavaleasca pe jos… Aproape ar fi vrut sa il smulga pe Stefanel de la pieptul meu. Am incercat sa ii calmam pe rand, insa nimic nu mergea: amandoi taceau doar daca ii tineam eu in brate. Degeaba am incercat sa vorbesc cu Ana, sa ii reamintesc ca Stefanel statea intre noi si cand era in burtica, ca am bratele destul de mari incat sa ii cuprind pe amandoi, ca ea il iubeste si el o iubeste pe ea… Ana voia doar in locul lui. De fapt doar asta repeta: “Vreau in brate! Vreau si eu acolo!”. In cele din urma, eu cu Stefanel la piept, intinsi in pat, alaptandu-l, Ana in spatele meu, abia respirand dupa criza de plans… O aud soptind abia: “Vreau… in… brate…”. M-a blocat vocea ei asa, rugatoare si stinsa… I-am soptit, automat, fara sa ma pot intoarce sa-i vad fata: “Imediat…”. Simt ca ma atinge usor pe spate si imi spune, tot asa, soptit si rugator: “Haide…”. A fost momentul in care m-au podidit lacrimile… Stiam si simteam cat de mult sufera si cat de mult isi doreste sa poata sta la mine in brate. Nu stiu daca am luat decizia buna, insa l-am alaptat in continuare pe Stefanel si nu am putut sa o tin in brate. Mi-a frant inima acel moment. A fost cel mai greu din viata mea.

In cele din urma, Stefanel s-a linistit si eu am putut sa o tin in brate, ca sa adoarma asa cum si-a dorit.

Am dormit toti 4: Ana, eu, Stefanel si tati la margine. Dimineata m-am trezit in aceeasi pozitie in care am adormit, intepenita, cu dureri la operatia cezariana.

Trezirea a fost minunata, cu multe momente de iubire.

Ziua a decurs frumos: ei au stat impreuna in patut, au vorbi si au citit, apoi Ana si tati au fost la cumparaturi iar eu i-am asteptat afara, impreuna cu Stefanel.

Astazi, la somnul de dupa-amiaza, Ana a vrut ca Stefanel sa fie intre noi doua. Si asa au adormit amandoi.

Acum ma duc la Ana: pare ca se trezeste si vreau sa o iau in brate.

“Ce vrem sa realizam?”

Am inceput sa citesc o carte noua: “Anii magici” de Selma H. Fraiberg. In prefata scrisa de T. Berry Brazelton am gasit cateva randuri care mi-au placut mult de tot: << Ne putem alatura copiilor nostri intrebandu-i: “Ce vrem sa realizam?”>>

Daca am putea vedea lumea prin ochii lor, cat de bine ar fi?! Daca am putea sa ne desprindem putin de ceea ce credem ca stim deja?!

Nu ar fi oare mult mai simplu sa ii invitam alaturi de noi, pe canapea, si sa ne impartasim ideile? Mereu ma bucur si ma emotionez cand Ana imi spune ca vrea sa “stam de vorba”. Niciodata nu stiu ce vrea sa ne povesteasca, insa intotdeauna discutia este interesanta. Incerc sa nu-mi imaginez cum si despre ce vom discuta peste 10-20 de ani; imi doresc doar sa discutam si atunci despre orice, sa avem momente de conectare si comunicare ca si acum.

Am ales sa o crestem pe Ana aproape de noi, desi nu a fost si nu este deloc usor. Insa doar asa am simtit ca pot evita lucruri care ar fi trebuit sa fie diferite in copilaria mea. Inca “lucrez” cu maica-mea la eliminarea unor tipare: “Nu alerga ca transpiri!”, “Esti cuminte?”, “E curent!”, etc. (daca transpira, se poate dezbraca; “cuminte” inseamna ca trebuie sa stea pe scaun si doar sa respire?!; nu, nu face febra de la curent, ci de la o viroza cauzata de un virus…).

Am ales sa o crestem pe Ana cu respect, cu dragoste, cu multe, multe vorbe… Si vorbim! Despre orice… O implicam in deciziile noastre, in relatarile noastre de la birou, in discutiile mai aprinse. Are increderea si atentia noastre atunci cand, la randul ei, simte nevoia sa imparta cu noi propriile experiente.

Si ce poate fi mai frumos in viitor decat imaginea ei, alaturi de noi, discutand despre ce dorim sa realizam impreuna?!

Foto: Aurel Rapa

Ce mai citesc, ce urmeaza sa citesc, ce carti am pe lista

Pe langa cartile Luciei Muntean si cele ale lui Eric Carle (preferatele Anei in ultima vreme), imi fac timp si pentru preferatele mele: jurnale, memorii, beletristica si carti de parentaj. Avem carti peste tot: in micuta biblioteca, pe masa, pe pat, la baie, in geanta. Am profitat de fiecare clipa libera, dar mai ales de cele petrecute in metrou, calatorind catre si de la serviciu (o ora si ceva – un drum).

As vrea sa scriu aici despre cartile de parentaj: ce am citit, ce asteapta lectura, ce urmeaza sa cumpar. Si poate ar trebui sa spun si ca, initial, am fost sceptica in legatura cu acest domeniu de lectura: mi se parea ca citesc predicile unor pastori sau agenti comerciali americani, ce incercau fie sa ma convinga de ceva, fie sa imi vanda ceva. Insa nu este deloc asa. Am descoperit atat de multe lucruri, am aflat o gramada de informatii, m-am deschis catre abordari diferite si benefice, in multe m-am regasit.

Citite:

“Parentaj sensibil si inteligent” de Daniel J. Siegel si Mary Hartzell. Multe pagini au ramas inca neintelese de mine, insa am inceput sa ma gandesc serios la cum invat sa am multa, mult mai multa rabdare. Cartea mi-a oferit primele informatii despre sentimentele copilului, despre sensibilitate noastra, a amandurora. Trebuie sa o mai citesc o data, asta e clar. Pentru ca este o carte ce mie, ca parinte nou-nout, mi s-a parut greoaie.

“Jocuri pentru dezvoltarea inteligentei si creativitatii copiilor” de C. J. Simister. Nu am parcurs-o pana la final, deoarete ideile de jocuri prezentate in carte avanseaza odata cu varsta copilului. Foarte utila, ar trebui tinuta mereu la indemana. Pe langa ideea de joc, apar si o multime de explicatii: de ce trebuie sa ne jucam, cand trebuie sa ne jucam, ce urmarim prin joc si joaca.

“Nevoile esentiale ale copiilor” de T. Berry Brazelton si Stanley I. Greenspan. Carte de tinut pe noptiera. Foarte interesanta abordarea celor doi, exemplele, ideile si chiar propunerile lor (nu toate materializate) pentru o copilarie fericita. Mi-au confirmat ceea ce, instinctiv, stiam deja.

“Parinti linistiti, copii fericiti” de Laura Markham. O revelatie pentru mine. Parca mi-a ridicat un val de pe ochi. Multe lucruri le intuiam, dar fie nu reuseam sa le identific foarte corect, fie nu le puteam pune in aplicare. Ca sa nu mai spun de stilul in care scrie: abordabil, pe intelesul oricui, usor si placut de parcurs. Cartea asta m-a facut sa schimb aspecte importante in relatia pe care o aveam cu Ana. Mai ales ca am citit-o intr-o perioada de tantrum-uri, cand Ana avea crize zilnice de plans (in fiecare zi, dupa gradinita), ce puteau dura si 45 – 60 min., timp in care se tavalea pe jos, sau chiar plangea pana vomita.

“Lacrimi si crize de furie” de Aletha Solter. Cartea a venit ca o completare a celei de mai sus, si in aceeasi perioada agitata pentru noi. Scrisa si pentru copii, si pentru parinti, mi-a oferit cateva solutii pentru problemele cu care ma confruntam: tantrum-urile Anei, rabdarea mea ajunsa aproape la capat, toate suprapuse cu sarcina in evolutie.

In curs de citire:

“Mitul copilului rasfatat” de Alfie Kohn. Scrisa intr-un stil ceva mai greoi (dar cu mai mult umor) decat cel al Laurei Markham si al Alethei Solter, cartea este usor de parcurs, fiind si bine documentata cu numeroase studii. Personal, am cumparat-o si am inceput sa o citesc dupa ce am avut cateva discutii cu sotul meu despre cat de rasfatata este sau nu Ana. Mda, nu am terminat cartea inca, dar paginile citite imi dau dreptate mie! Uraaa!

“Mindfulness pentru parinti” de Myla & Jon Kabat-Zin. N-am mai lasa-o din mana. De fapt, chiar o car peste tot dupa mine: in geanta, pe masa, langa pat. E linistitoare, scrisa cu multe povesti, detalii, exemple. Si chiar mi-a deschis noi perspective. Este una dintre cartile ideale de parentaj, din punctul meu de vedere. Si poate ar trebui citita si de cei care nu au (deocamdata) copii. Sau ai caror copii au crescut si sunt deja adulti. Citindu-i randurile, parca viata are alt “gust”.

“Inteligenta emotionala in educatia copiilor” de Maurice J. Elias, Steven E. Tobias, Brian S. Friedlander. Foarte bine scrisa, paginile parcurse pana acum mi-au oferit cateva solutii la intrebarile din mintea mea si mi-au deschis “apetitul” pentru alte lecturi pe acest subiect. Momentan este amanata putin, caci atentia mi-a fost captata de cartea de mai sus. Cu care, de altfel, merge mana in mana.

Asteapta lectura:

“Anii magici” de Selma H. Fraiberg;

“Prieteni buni, dusmani aprigi” de Michael Thompson, Catherine O’Neill Grace, Lawrence J. Cohen

“Arta harjonelii” de Anthony T. DeBenedeth

“Parintele eficient” de Thomas Gordon

“Parintele constient” de Shefali Tsabary

“Retete de jocuri” de Lawrance J. Cohen

“Copilul care iti da de furca” de Stanley I. Greenspan

“Cuvinte care vindeca” de Nance Gullmartin

“Crescandu-l pe Cain” de Dan Kindlon si Michael Thompson

De cumparat (lista deschisa): carti de parentaj, dar nu numai:

” Ce traieste copilul si ce simte mama” de Speranta Farca

“Inteligenta emotionala” de Coleman

“Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor” de Chapman si Campbell

“Cum invata copii” de John Holt

“Puncte de cotitura” de Brazelton

“Creierul copilului tau” de Siegel si Tyna Payne Bryson

“Daruieste iubirea care vindeca” de Hendrix si Hunt

“Fiicele tataului, fiii mamei” de Kast

“Personalitate si temperament” de Hedges

“Intre parinte si copil” de Ginott

“Cum sa te dezvolti odata cu copiii tai” de Carey

“Comunicare non-violenta” de Rosenberg

“Exercitii de comunicare non-violenta” de Keller

“Inteligenta parentala. Disciplina dincolo de drame si haos emotional” de Siegel si Bryson

“Parenting neconditionat” de Alfie Kohn

 

Timp sa fie….

 

 

 

 

De ziua mea

Astazi implinesc 39 de ani. Cu cativa ani in urma, ma oprisem din numarat pe la vreo 25… adica daca ma intreba cineva repede, scurt, cati ani am, raspundeam fara ezitare “25” si abia mai apoi imi aminteam ca am 30 si ceva. Acum mi se intampla iar: m-am oprit din numarat pe la 35 de ani. Si iarasi, daca ma intreaba cineva rapid cati ani am, trebuie sa calculez putin in gand.

Dupa o perioada in care am fost absenta din viata mea, parca incep sa ma regasesc. Stiu ca va urma inca un timp in care ma voi lasa iarasi pe ultimul loc. Insa imi doresc sa fie ceva mai scurt. Pentru ca am vazut pe propria-mi piele: putina atentie pentru mine, si sunt in stare sa ofer mult mai mult celorlalti. In primul rand mai multa liniste. O mica satisfacere a propriilor mele nevoi, si deja ziua pare mai senina. Cu doi copii nu va fi deloc usor de facut asta, insa cred ca merita efortul.

Astazi nu mi-am facut nici un plan. Am trait pur si simplu: am ascultat muzica, mi-am facut o cafea, a mancat prima piersica pe anul asta. Nu m-am mai simtit vinovata pentru ca m-am bucurat de timpul petrecut singura, in liniste. Nu m-a mai mustrat constiinta ca Ana este la gradinita, iar eu stau linistita in fata calculatorului si scriu aceste randuri, in loc sa fiu cu ea; si nici ca, daca vreau, pot atipi cateva minute in timp ce sotul este la serviciu.

Si am luat hotararea de a incepe sa ma cunosc mai bine, sa ma iubesc mai mult, sa am mai multa liniste. Totul va fi “si mai si” decat pana acum. Pentru ca am 39 de ani, un sot minunat, un copil extraordinar, un bebe pe care il asteptam numarand zilele pe degete si la orizont se zareste tot mai clar si casa atat de mult dorita. Asa ca incep sa ma asez incet-incet pe drumul meu, care incepe sa devina ceva mai larg decat potecile pe care am umblat pana acum.

 

Dupa vacanta

Sfarsit de aprilie – inceput de mai: adica o vacanta de 2 saptamani departe de Bucuresti. Adica nu chiar foarte departe… la Rosiorii-de-Vede, colea in Teleorman.

Prima saptamana ne-a adus doar vreo 3 zile cu soare; cea de-a doua, tot cam asa. Cand ploaia se mai domolea, ieseam afara prin balti. In rest, daca a plouat cu galeata, ne-am facut de lucru prin casa.

Am plecat croita sa ii arat Anei cat mai multe despre ce inseamna sa traiesti intr-o zona ce inca se poate numi “la tara”. Acasa la Rosiori avem dotari minime, ceea ce poate fi frumos, dar uneori incomod si chiar frustrant.

La plecarea din Bucuresti am luat de pe drum 4 boboci de gasca si 30 de pui de gaina.

I-am comandat cu ceva timp in urma, de pe site-ul Omfal, o roaba si un set de ustensile de gradinarit. Ajunsese coletul asa ca a avut placerea de a-l deschide. La Rosiori era soare si senin, asa ca am mers in gradina, la jumulit de iarba pentru gaini.

O activitate preferata a fost mutarea pamantului dintr-un razor intr-altul. Cu tot cu semintele deja incoltite…

Apoi au inceput zilele ploioase: zile de stat in casa, cu pisoiul si papusa care a fost candva a mea si care (sper eu) o va ajuta pe Ana sa accepte mai usor aparitia fratelui mai mic.

Am adus si bobocii de gasca si puii de gaina in casa.

In scurtele perioade in care ploaia se oprea, sau macar nu mai turna cu galeata, ieseam afara. Razorul cu lalele era plin de culori, insa nu prea am reusit sa ne bucuram de ele asa cum mi-as fi dorit.

Am implicat-o pe Ana in toate activitatile legate de ingrijirea vietatilor din gospodarie: mai ales ca i-a si placut foarte mult…

Am trimis-o cu ei la pascut iarba, atunci cand s-au obisnuit si ea cu ei, si ei cu ea:

La cateva strazi distanta, cunoastem pe cineva cu capre. Si iezi in perioada asta… Asa ca le-am facut o vizita:

Apoi iarasi ploaie cateva zile…. Asa ca am pregatit impreuna cateva ornamente pentru Paste. Eu pregatisem o punga plina-plina, insa am lucrat cand, cat si ce a vrut ea.

Rezultatul muncii ei m-a surprins: un ou de Paste negru, un iepure albastru fara ochi… Bufnitele sunt facute cu cateva zile inainte, cand eram inca la Bucuresti.

Si apoi iarasi afara, prin balti.

O plimbare pe la librarie, o alta zi cu soare si cateva ustensile au tinut-o ocupata o vreme:

Ploaia a avut si partile ei bune, evident: toata gradina udata, toate semintele si rasadurile inveselite. Si multe rame pe sub buturugi, caramizi, prin pamant.

Mie nu mi-e sila sau frica sa pun mana pe rame. Am incercat sa o invat acelasi lucru. Insa Ana a dus totul la un alt nivel: baga mana in borcanul in care colcaiau ramele si cauta una anume….

Si dupa scarmatul prin pamant, avea pretentia ca Ruby (motanul cel alb) sa o lase sa-l mangaie.

Sigur, bobocii de gasca sunt frumosi, dragalasi… insa mananca iarba. Multa. Si ce ramane in urma lor, trebuie curatat.

A urmat si ziua in care am vopsit “oficial” oua. Nu toate culorile au fost la inaltimea asteptarilor, nu toate ouale au rezistat cu stoicism “tratamentului” de infrumusetare.

Am avut o placere deosebita sa culegem florile socului din fundul gradinii. Si apoi sa facem socata (reteta fara drojdie si zahar, a iesit o bunatate) pe care Ana a savurat-o mai mult decat am facut-o eu!

Apoi iarasi zile cu ploaie… Ploaie ce nu ne-a lasat sa ne bucuram de salcamii in floare si de parfumul lor.

In continuare, am incercat sa pastram rutina zilnica: cules iarba pentru bobocii de gasca.

Si printre firele de iarba… surpriza: am zarit capsunele ce incepeau sa se coaca!

O jumatate de zi am lipsit de-acasa cu treaba, si cand m-am intors, Ana si mama facusera o placinta cu branza. Mirosea de la poarta a vanilie, a lamaie… Ana o adulmeca la fiecare 2-3 minute. Bineinteles, cand s-a racit si am taiat-o, a mancat cateva imbucaturi si nu a mai vrut.

Serile ni le petreceam in gradina, cand vremea era frumoasa. Mai ales ca eram insotite de Ruby si cateva privighetori care probabil au cuibarit prin gradinile caselor ramase pustii de-a lungul timpului.

Si in ultimele zile de vacanta am mers la piata. Dupa rasaduri.

La intoarcere ne asteptau bobocii de gasca.

Am plantat apoi toate rasadurile: rosii, ardei, gogosari, vinete, leustean, cimbru si busuioc.

Si le-a udat. Cu simtul raspunderii… Desi tot cerul era innorat, se auzea deja tunand si a urmat o ploaie torentiala.

Ne-am bucurat de vacanta. De aer curat, de pamant, de privighetori, de Ruby si de Labus. De balti ramase dupa ploaie. De boboci de gasca incolonati in spatele Anei (care nici macar nu stia uneori ca este urmarita). De behaitul iezilor, de laptele proaspat muls, de piata aglomerata. De mirosul socului, al cimbrului si al busuiocului din gradina.

Si eu m-am bucurat ca Ana incepe sa iubeasca atat de multe lucruri cu care si eu am crescut. Si ma gandesc deja ca nu cumva sa gresesc: poate o invat sa fie atasata de lucruri care candva vor disparea, si va incepe si ea sa simta, treptat, un gust usor amar atunci cand isi va aminti de copilarie, despre atatea lucruri care acum ii umplu viata, si care probabil vor disparea candva; sau poate nu….