Ganduri

Zilele trecute, intr-o seara, am avut crampe la stomac. Destul de neobisnuit pentru mine, care pot manca aproape orice, aproape oricand, si in aproape orice combinatie. M-am culcat, ferm convinsa ca a doua zi voi fi ca noua. Adica trebuia sa fiu, caci urma o zi lunga, cu amandoi copiii acasa, pana seara tarziu. N-a fost sa fie. M-am trezit intr-o stare si mai proasta: dureri puternice de stomac, senzatie de voma, diaree. Am reusit sa le pun copiilor masa pentru micul dejun si am simtit ca mi se reteaza picioarele. Am fugit in dormitor, sa ma asez putin pe pat. Ei ramasesera asezati pe scaunele, la masuta pe care apucasem sa le pun painea, untul si mierea. Am auzit-o pe Ana spunandu-i calm lui Stefanel: “Mama trebuie sa stea putin culcata, asa ca uite, iti dau eu sa mananci.” Mi s-au umplut ochii de lacrimi si m-am ridicat: mancau amandoi, singuri.

Acela a fost momentul in care mi-am amintit, din nou, de rezultatele la testul Babes-Papa Nicolau, facute cu 2 saptamani inainte. Ar fi trebuit sa fac testul la 6 luni dupa nasterea lui Stefanel. Nu am avut timp, nu mi-am amintit, am plecat din Bucuresti, apoi ne-am intors si am intrat intr-o valtoare de program din care parca nu ne mai puteam opri. Ma simteam bine oricum. Nu-mi suradea nici ideea de a merge cu copiii dupa mine la ginecolog. Insa… pana la urma am ajuns, cu totii. Am facut un test Papa Nicolau “clasic”: tocmai cand am intrat pe usa cabinetului a fost facut anuntul ca s-au epuizat fondurile pentru astfel de teste decontate prin trimitere de la medicul de familie; am putut beneficia insa de test gratuit printr-un program guvernamental, ce ofera aceasta posibilitate fiecarei femei, o data la 3 ani. Testul in mediu lichid ar fi fost mai relevant, insa era cu plata iar eu eram sigura ca rezultatul va fi perfect oricum. Adica de-a lungul vietii mele, toate vizitele la ginecolog au fost anuale, in scop de preventie; mai putin cat am fost insarcinata – perioada in care vizitele au fost regulate, iar analizele absolut perfecte. Vin rezultatele. Niste “casute” bifate, o discutie cu medicul de familie si totul ia o intorsatura ciudata: trebuie sa refac analizele, sa aleg testul Papa Nicolau in mediu lichid si sa cer si testul pentru tulpinile HPV cu cel mai crescut risc oncologic. Ca sa fim siguri. Siguri ca nu avem in fata “casute” bifate care sa anunte prezenta unor celule canceroase. Da, m-am speriat. Destul de tare. Nici nu puteam duce mai departe gandul. Marele regret era ca nu am facut analizele atunci cand 3 medici mi-au recomandat: la 6 luni de la nastere. Ca, spre deosebire de alte dati, a trebuit sa nu ma simt bine ca sa ma duc la doctor. Ma incurajam gandindu-ma ca eu sunt o persoana sanatoasa, echilibrata, fara istoric personal sau in familie de boli grave. Imi dadeam explicatia ca probabil analizele au fost alterate de infectia pe care o avusesem dupa o viroza destul de urata. Dar indoiala se strecurase deja. Cateva zile am fost coplesita de ganduri. Multe. Si nu prea senine. Evident, a doua zi m-am dus si am facut analizele recomandate. Asa cum mi-am propus cand e vorba de aspecte medicale, am vrut sa ma abtin (am reusit doar cateva minute, evident) de la a cauta pe internet mai multe informatii; apoi doar asta faceam. Urata situatie! Timp de 2 saptamani am trecut prin toate starile posibile. Stiam povestile unor mame tinere, cu copiii mici si foarte mici, care au fost rapuse de cancer. Mi-am amintit lupta unei bune prietene cu cancerul ovarian, lupta care pentru ea s-a sfarsit dupa 4 ani chinuitori; avea 36 de ani. Nici nu imi imaginam ce aveam de facut daca rezultatele testelor nu ar fi fost cele asteptate. In ziua cand stiam ca urma sa le primesc, am stat ca pe ace: evident am sunat la prima ora la clinica, sa aflu cand le voi primi. Da, cand am vazut mesajul pe telefon, am fugit la calculator si mi-au tremurat mainile pana am vazut scris: “Frotiu negativ pentru leziune intraepiteliala sau maligna”.

Orice boala, ca e o simpla indispozitie, ca e boala grava, scade calitatea vietii. Mereu am crezut ca preventia este cea mai buna metoda de a nu trece prin astfel de situatii. Iar cand depind de tine si copii… situatia se complica mult, chiar si atunci cand parintele are o banala enteroviroza. Nu e usor sa jonglez cu 2 copii, cu trimiterile, programarile, costurile analizelor nedecontate… insa tot e mai bine sa fie analizele facute din timp si degeaba, decat sa fie prea tarziu.

Advertisements

Cu 2

Pe zi ce trece, mi se pare ca mamele care cresc singure cel putin 1 copil (fara sot, fara bunici, fara bone), sau cele care mai si lucreaza de acasa si au copiii alaturi, sunt cele mai curajoase fiinte de pe pamant! Sa faci fata unei astfel de provocari, este uneori peste puterea mea de intelegere.

Cum Ana nu mai merge la gradinita (si va mai ramane acasa o perioada), zilele alaturi de ei, de dimineata pana seara, sunt niste provocari continue. Cumva, fiecare zi seamana una cu cealalta. Insa nu ma bazez pe asta cand vine vorba de copii mici!

Memoria mea de scurta durata este foarte scurta! Procesez prea multe informatii in acelasi timp ca sa tin minte daca am mancat sau nu de pranz.

Ziua de alaltaieri s-a asemanat cumva cu cea de ieri.

Adica ieri m-am trezit pe la 6.30 ca sa mananc micul dejun (altfel sunt nervoasa toata ziua), sa scot vasele din masina de spalat si sa pregatesc maiaua pentru paine. Copiii se trezesc mereu cu aceeasi stare de vreo cateva zile, dupa ce virozele par sa se domoleasca: energici, dar putin nervosi, flamanzi, dar fara pofta de mancare, plangaciosi, dar le trece repede daca sunt tinuti in brate. Pana se dumiresc ei ce vor de fapt, eu imi pregatesc cafeaua si ceva de mancare pentru ei. Urmeaza apoi citit, sau joaca, sau activitati, sau cantece, fiecare cu un scop: pentru Stefanel – dezvoltarea vocabularului (care, momentan, se limiteaza la “oua”, “nenea”, “mama”), iar pentru Ana – imbogatirea cunostintelor (incerc sa ii prind din zbor interesele, iar zilele astea totul este despre planete, calatorii, deci leg cumva si istorie, geografie). Cel mai greu mi se pare sa le combin preocuparile; sa trec din “modulul” mama de copil de aproape 5 ani, in “modulul” mama de copil de aproape 2 ani. E frustrant uneori, pentru ca unul are nevoie de mai putin, altul de mai mult, iar eu sunt una singura. Depasita numeric, vorbesc cu ei destul de mult: unuia ii repet cuvinte noi, celeilalte ii transmit informatii noi. Ma ajuta mult cartile si internetul (da, vedem filmulete cu temele lor preferate si le gasesc foarte utile). A trebuit sa le fac si cateva clatite si, evident, paine. Momentul cel mai urat al zilei a fost cand eu turnam in tigaie ultima clatita, l-am vazut cu coada ochiului pe Stefanel cum vine, se inalta pe varfuri, pipaie masa si ia cutitul de paine, fix de langa mana mea, apoi fuge cu el. Da, mi s-a oprit respiratia pana l-am ajuns si i l-am luat din mana! A urmat apoi iesirea pe-afara. Cam cat sa dureze cand Ana nu isi gaseste nimic de imbracat in tot dulapul, cand Stefanel isi scoate din picioarele sosetele pe care m-am chinuit 10 minute sa i le pun, cand Ana gaseste ceva de imbracat dar se dezbraca imediat pentru ca Stefanel nu este gata si ea transpira, cand Stefanel este gata dar fix atunci face caca, cand Ana nu se poate insira la adidasi, cand Stefanel nu vrea sa fie insirat la adidasi… si tot asa?! Mda, vreo 45 de minute. Iesim pe usa, iau si cei 5 saci de gunoi, gecile lor in brate (sa nu se incalzeasca pana jos), ei amandoi de mana pana ce trecem pragul usii; moment in care primesc sa le tin si caciulile, si mingea pe care o vor afara, si Stefanel oricum nu mai vrea pe jos, ci in brate. Nu ii contrazic, pentru ca altfel nu mai iesim. Cu ei de gat, cu hainele, mingea si sacii de gunoi, supravietuiesc si cobor scarile de la etjaul 4. Nu, nu avem lift. Ajungem afara. Stam vreo 30 de minute si vor inapoi: cica le este foame. Sa intram in bloc, sa urcam scarile si sa ii mai si dezbrac – inca 45 de minute. Dupa care, tocmai cand sa le pregatesc pranzul, Stefanel face un tantrum de toata frumusetea; vreo jumatate de ora. Buuuun, se linistesc apele, mancam, si deja cea mai grea parte a zilei o consider incheiata. Urmeaza cititul unei carti, timp in care adorm amandoi de dupa-amiaza. Reusesc sa beau inca o cafea, apoi ma intorc langa ei: Ana se cam foieste dupa vreo 40-45 de minute de somn si se trezeste daca nu sunt langa ea, de cele mai multe ori. Asa ca imi iau o carte si ma pun pe citit langa ei. Cand vine Cristin acasa, ei incep sa se trezeasca, asa ca mergem la Noriel din Auchan Titan sa isi ia Ana un ursulet promis de multa vreme. Il gasim, dar Stefanel vrea si el o masinuta. Spre surprinderea noastra, incepe sa planga dupa ea. El oricum nu prea are jucarii proprii, folosind ce a ramas de la Ana. Hm… 15 lei… hai sa o luam. Ajungem la casa, vrem sa platim, surpriza: masinuta este 25 de lei. Casierul imi spune ca s-a schimbat pretul, ca daca mi-ar da-o cu 15 lei (cat era afisat la raft) ei ar iesi in pierdere. Deci ziua mea fusese cum am povestit mai sus. Si-a ales prost momentul pentru asemenea explicatii! Evident, am plecat cu masinuta pentru care am platit 15 lei.

Ziua de ieri a fost cam la fel. Doar ca Stefanel a sarit momentul tantrumului, preferand sa stea agatat de piciorul meu sau chiar numai la mine in brate. Astazi nu le-am facut clatite, ci niste fursecuri cu banane si ovaz. Pentru ca bananele cu care i-am servit li s-au parut amandurora prea coapte, deci de negustat, si nu le puteam lasa sa se iroseasca. Asa ca pana s-a incalzit mancarea pentru pranz, am mixat bananele, le-am stors niste lamaie, le-am pus un praf de sare si o mana buna de fulgi de ovaz. Cat au mancat ei de pranz ovazul s-a toooot umflat, asa ca dupa ce au terminat, m-am apucat sa pun fursecurile in tava, cu lingura, cat “au plecat ei in Bulgaria” (au stat sub scaunul care in imaginatia lor este masina/avion, depinde de destinatie); mi-am amintit ca eu am uitat sa mananc de pranz, asa ca am rezolvat si asta cat s-au copt fursecurile. Apoi a urmat cititul (iar a ales Ana o carte in limba engleza, pe care o citim intai in engleza, apoi in romana, deci o cam parcugem de 2 ori). Azi au dormit mai putin, dar am avut totusi timp de o cafea si am citit cateva pagini din romanul meu. Ana s-a trezit prima, asa ca am putut vedea filmulete si imagini din Paris, cu turnul Eiffel; sa ne uitam la ultima corida ce a avut loc in Spania (citisem despre coride cu o seara inainte); sa ii arat filmuletul de la incoronarea reginei Angliei, fotografii din tinerete ale acesteia, dar si din prezent. Surpriza: ii place mai mult de ea batrana, pentru ca “atunci cand era tanara, era prea serioasa!”. Seara le-am facut batoanele cu mac promise; absolut excelente! A urmat apoi programul de alergare, gadilat, ciupit, cand toti dam afara putin din ce am adunat peste zi. Baia de seara si… sfarsit!

Sigur, n-am mentionat toate acele foooarte multe momente cu: mancare & accesorii aruncate pe te miri unde; cu pereti scrisi cu creionul, iar dupa ce am sters i-a frecat cu niste fursecuri proaspete; cu Ana vorbind non-stop, adica fara incetare, adica de neoprit, pana la punctul in care am rugat-o sa taca putin caci am nevoie de cateva minute de liniste completa (vocea ei era ca un zumzait pe fundalul conversatiei mele cu Stefanel sau chiar se suprapunea peste gandurile mele); cu scutec plin de caca ce cade fix cu “bomba” in jos, caci Stefanel nu voia schimbat; cu strigate disperate “Mamaaaa, mamaaaa!” daca nu sunt in camera cu ei, de cred ca si-au frant maini sau picioare sau si-au scos ochii, cand, de fapt, doar cazusera creioanele pe jos; cu carti de colorat la care si eu trebuie sa colorez; cu muci suflati sau aspirati, dupa caz; cu atat de multe…

Dar acum, seara, la culcare, dupa ce citesc si ultimul vers sau ultima fraza, dupa ce stingem veioza, ne cuibarim toti, Stefanel in dreapta si Ana in stanga mea. Ne imbratisam, ne pupam si ne iubim mult. Amandoi se lipesc de mine si ii simt cum adorm, incet, incet. Cat de placuta este moleseala care si pe mine ma cuprinde! Ii tin de mana sau le ating picioarele. Le simt respiratia. A mai trecut o zi. Nici nu stiu daca a fost grea sau usoara. Obisnuita, cred. Cu 2… O zi in care i-am avut aproape. Cine stie cand voi mai avea ocazia sa stau doar cu ei, atat de multe zile. E o oboseala placuta, asta e sigur. Aproape adormisem cand aud:

– Mama, vreau putina apa!

In excursie

Miercuri am fost in excursie. La munte, sa ne bucuram de zapada. Povestea excursiei incepe cu o seara inainte, cand am inceput sa pregatim hainele cu care sa ne imbracam a doua zi, la munte. Deci, incepem: Ana si le-a ales prima, le-a asezat frumos pe pat, in ordine. Vine Stefanel, ia in fuga chiloteii Anei si tot in fuga se duce la baie si ii arunca in wc. Ana incepe sa planga: “de ce a facut asta???” Stefanel vine inapoi in camera, ma ia de mana si ma duce la locul faptei, sa vad si eu si sa ma minunez. Incerc sa o calmez pe Ana: putem alege impreuna alti chilotei, acestia sunt plini de microbi acum, stiu ca iti placeau dar imi amintesc ca mi-ai spus ca ti-au ramas mici (afirmatie absolut adevarata) si tot asa. Bun, calmez lucrurile, arunc chiloteii la gunoi. Intre timp Ana merge sa verifice daca mai are sosetele; nu le vede imediat, asa ca se pune iarasi pe plans. Noroc ca Stefanel nu apucase sa le zvarle si pe ele in wc, erau doar cazute pe jos. (Seara urmatoare a aruncat in wc propria lui camioneta, deci nimic personal cu Ana).

Buuuun. Ne calmam, culcam copiii (Stefanel pica primul, cu o seara inainte adormise pe la miezul noptii, caci avusese chef de ras). Mergem in bucatarie sa pregatim ceva de mancare pentru a doua zi. Se aud pasi: Ana nu avea somn, asa ca a ramas cu noi pana am terminat. La miezul noptii adica.

Nu mai punem ceasul sa sune: daca ne trezim in timp util, mergem. Cand vine vorba de lucruri ce nu au termen fix de rezolvare, nu ne mai facem planuri. Atat de jos am coborat asteptarile; dar macar nervii nostri sunt intregi.

Evident, copiii s-au trezit. La ora 8.00. Pe la 10.30 eram pe drum. Fara evenimente deosebite (doar s-a deschis portbagajul unei camionete din fata noastra si a zburat ditamai baxul cu hartie pe contra-sens, in fata unei masini care a reusit sa treaca prin el si tot drumul s-a umplut de chestii ce zburau in toate partile), asadar fara evenimente deosebite ajungem in Sinaia. Urcam catre Cota 1400, insa dupa o portiune infima de drum soseaua devine gheata acoperita cu zapada. Masina patineaza asa ca ne oprim langa un drum ce facea dreapta, prin padure. Peisajul este de vis, si tot mai multe masini opresc langa noi (unii chiar au crezut ca acolo este Cota 1400… putin dezamagiti cand le-am spus ca mai au vreo 9 km pana acolo, dar peisajul le-a placut).

De acum abia incepe distractia. Imbracam copiii cu salopetele de schi. Ana incantata, Stefanel fix invers. Din momentul in care a vazut ca am oprit si ca in jur este zapada, ca mai deschidem si usile si chiar coboram din masina, a inceput sa fie vizibil nefericit. Cand l-am pus jos, pe zapada (imbracat, incaltat, nu asa… oricum), deja protestele s-au intetit. A acceptat sa urce cu Ana pe sanie, parca a si zambit putin. Totul pana in momentul in care cativa fulgi de zapada zburati dintr-un brad au aterizat pe fata lui. A inceput sa planga, la inceput putin, apoi din ce in ce mai tare, de neconsolat. Intre timp Ana s-a bucurat de o tura cu sania, s-a mai aruncat putin si in zapada… insa “inspirata” de Stefanel, a inceput si ea sa planga: “e frig… de fapt nici nu ii place zapada… ar vrea la masina… uite ce ude sunt manusile (perechea cealalta nu era de acceptat)… ii curge si nasul…”

Lasam in urma peisajul superb si ne intoarcem la masina. Mancam: cereale cu iaurt, cas de gutui, mere, pere, morcovi, cornulete… Mai vrea cineva la sanius?

20180124_134456

Exact, nimeni! 40 de minute, atat a durat excursia noastra la munte. Hai inapoi acasa, la Bucuresti. Inevitabil. o mica drama: “cand mai venim??? dar mai venim, da???”

Va mai las niste poze, a fost o zi extraordinar de frumoasa!

Am facut multicele, cine nu stie povestea, crede ca am stat cateva zile!

Din vorba in vorba, le povestesc despre Nicolae Grigorescu, despre casa memoriala, despre ce mi-a placut mie acolo: tablourile cu boul Ghiocel. Hai ca poate e deschis, desi e 24 ianuarie si la telefon nu mi-a raspuns nimeni. Ne abatem din drum: inchis!

Continuam drumul: copiii adorm, e liniste. Peste vreo 10 minute tuseste Stefanel cam ciudat… In secunda urmatoare este plin de voma, si el, si scaunul… Oprim repede. Cum el nu suporta sa fie murdar, cand vede ce este in jur incepe sa planga.  Il schimb de haine… nu stiu cum… Pentru ca Ana s-a trezit brusc, de la plansul lui Stefanel si, evident, deja urla si ea. Desi ne-am miscat foarte repede, parca a durat o vesnicie.

Pornim din nou… pfff… au adormit! Li-nis-te!!!! Liniste!!!! Imi aduc aminte de ce nu ma pot bucura de ea: am uitat sa fac pipi, desi aveam nevoie inca dinainte de a ajunge la Sinaia!!! Cu toata nebunia… Insa cine mai are curaj sa opreasca pana la Bucuresti?! Acum parca as fi plans si eu nitel…

O excursie memorabila!

IMG-20180125-WA0008

Cu machiaj, fara machiaj

Zilele trecute ma gandesc sa aloc (putin) timp propriei persoane. Asa ca incep sa caut un tutorial despre cum sa ma machiez singura, acasa, si sa arat cat mai natural. Oricum cele cateva farduri (3 la numar, vreo 2 expira si nici nu le-am deschis) si toate celelalte cosmeticale (vreo 2 rujuri din care unul e prin masina si pe celalalt a pus Stefanel mana, un creion dermatograf, un anticearcan si un rimel)  vor trebui schimbate curand, asa ca ma gandesc sa am o sursa de inspiratie.

Gasesc un video, in limba romana, cu foarte multe vizualizari si aprecieri. Durata… vreo 45 de minute, adica TOT timpul meu pentru mine din ziua aceea. Dau drumul, in surdina, ca nu puteam sa imi asum riscul trezirii copiilor din somnul de dupa-amiaza. Incepe: scoate domnisoara din clip vreo 15 pensule si vorbeste vreo 10 minute despre suportul roz in care le tine. Scoate un buretel. Apoi incepe sa se dea cu fond de ten. Apoi cu nu stiu ce crema pentru zona T. Apoi cu alta crema. Si cu alta… Pfff… nici nu a ajuns la farduri si timpul meu e aproape gata. Iar fata ei incepe sa aduca a statuie romana.

Incerc alt video, alt tutorial… cam aceeasi durata, dar cred ca merita o sansa. Si iar scoate alta domnisoara alte zeci de pensule. Incepe iar cu straturi peste straturi de creme, fond de ten, anticearcan, anti-whatever…

Bleah… Oare cat ar dura sa ma demachiez?! Adica, daca vreau sa ma machiez si sa am totusi un aspect natural, trebuie sa folosesc atatea creme?! Oare daca as zambi, mi s-ar crapa fata?! Apoi mi-am amintit un citat care mie mi-a placut mult: “You’d be surprised how much it costs to look this cheap!” Dolly Parton

Deci: in locul celor 3 farduri, voi cumpara alte 3 farduri. In locul celor 2 rujuri, creionului dermatograf, anticearcanului si rimelului imi voi lua vreo 2 rujuri din care unul sa stea la mine in geanta si pe celalalt sa nu mai puna Stefanel mana, un creion dermatograf, un anticearcan si un rimel. Demachiere cu ulei de masline (pe-asta stiu ca nu il voi termina prea curand, doar vine sezonul salatelor acus). Lotiune tonica: apa + otet de mere = love. Si, ca intotdeauna, calitate, nu cantitate!

Despre vacanta de vara. De vara trecuta.

Afara ploua, ba poate chiar e lapovita, suntem in mijlocul iernii, dar mie tocmai mi-a venit cheful sa revad fotografii din vara trecuta. Atat de dragi imi sunt! Si cumva abia acum pot asterne cateva randuri despre ele.

Plecarea atat de indelungata din Bucuresti, doar eu si copiii pe capul maica-mii, a fost o decizie care mi-a dat putin de gandit, in primul rand pentru ca eram departe de pediatra copiilor. Insa grijile au fost inutile, copiii nici macar nu au stranutat.

Vara trecuta a fost una dintre cele mai frumoase. Partial mi-am retrait copilaria, alaturi de ei. Spun “partial” pentru ca ai mei nu m-ar fi lasat sa fac toate traznaile care mi-ar fi trecut prin cap. Asa cum am facut eu, spre o eterna socare a maica-mii. Aproape 5 luni de zile am fost intr-un loc pe care inca il putem numi “la tara”. Si am avut parte de o multime de evenimente, pe care am incercat sa le apreciem asa cum se cuvine, sa ne bucuram de ele si sa le pastram in suflet si in imagini pentru mai tarziu.

Am sosit tocmai bine: vreme placuta, de stat pe iarba in gradina.


Si era vremea cireselor!

O convinsesem pe mama sa puna oua de gaini pitice la clocit, asa ca puii scosi la Paste erau deja maturi si colorati.

A urmat apoi vremea caiselor si a pepenilor.

 

 

Cat de bine era ca puteam manca afara, in curte! Vremea fiind calda si copiii stand mai mult dezbracati, curatarea lor dupa mesele copioase era floare la ureche; desi Stefanel gusta mancarea cu tot corpul lui!

Asadar, dupa fiecare masa, luam sticle cu apa incalzite la soare pe acoperisul casei, si ii spalam in curte din cap pana in picioare.

Gradina a fost locul unde am petrecut mult timp. Gradina si curtea pasarilor, tarcul ratelor…

 

Le-am aratat si cum imi faceam eu palarie din frunze (pe atunci de lipan, acum de dovleac), si cum imi faceam unghiile cu petale de flori.

I-am lasat sa manance tot ce aveam prin gradina, imediat ce au cules. Marea pasiune a lui Stefanel: tufa de salvie, din care rupea si mesteca manunchiuri intregi.

Piata a fost un alt loc referat: fie ca mergeam dupa fructe, dupa legume, dupa boboci de rata sau mirodenii, era o plimbare placuta! De fiecare data Stefanel primea de la precupete si cate ceva de “rontait”.

Mersul la targ (la obor, cum zicem noi), dupa varza si dupa graunte pentru pasari, la ore foarte matinale, a fost distractiv. Se si vede de ce: mergeau copiii in carut, ba mai primeau si cate un colt de paine, moale si cald, ca n-aveam vreme de mic dejun.

Prieteni de nadejde au ramas tot motanii (Ruby si Paul) si cainii (Labus si Patrocle). Motanii mai ales: mare amatori de mangaieri si jocuri, dar si de lectura cand era vreme de stat in casa.

Jucarii nu le-am luat de la Bucuresti: ar fi fost inutile, caci betele, cutiile, pietrele, pamantul si baltoacele au fost foarte apreciate!

Am avut parte si de activitati ceva mai elevate: am redescoperit biblioteca oraseneasca, de unde am imprumutat carti toata vara (si pentru mine, si pentru ei) si am participat la tot felul de ateliere organizate tot de aceasta institutie in parcul vechi din oras. Ba am fost chiar si la un concert folk, si la un film de desene animate, in aer liber.

Cand a fost cazul, au si muncit: in gradina la strans iarba, cautat rame si plantat butasi de zmeura.

Am umblat dupa fructe si legume de pregatit pentru iarna, dupa verdeturi si, evident, dupa struguri pentru must.

 

Au fost si cateva “activitati” absolut obligatorii. Prima: inaltarea zmeului imediat ce au venit zilele mai tomnatice si vantul a fost prielnic.

Si a doua a fost participarea obligatorie (7 zile la rand adica) la balciul anual, unde, obligatorii de asemenea au fost: datul in “calusei” (care au devenit masinute), in masinute (diferite de primele), in corzi, gustatul de vata pe bat, gogosi calde si turta dulce (salba e pusa la pastrare).

Foarte frumos a fost cand (dupa alte insistente la maica-mea), au iesit din oua 4 pui de gaina. Si Ana a fost acolo sa vada! Nu pot uita uimirea, bucuria, incantarea, teama, nerabdarea, curiozitatea din privirile ei. Asteptase 3 saptamani momentul asta. M-am bucurat enorm ca a putut trai o astfel de experienta.

In rest, libertate totala. Au vrut desculti, au umblat desculti. Au vrut fructe din pom, s-au dus si si-au luat. Au vrut balti si noroi, pai au avut parte de ele. Stefanel a inceput vacanta mergand de-a busilea si a terminat-o stand in picioare!

Atata vreme cat nu s-au accidentat (sigur, vanatai si zgarieturi destule, dar asta i-a transformat in eroi, caci orice julitura era o rana serioasa, despre care povesteam cateva zile), au avut toata libertatea din lume.

Caci asta e o adevarata vacanta de vara, nu?!

Dar este in Romania!

Imi amintesc de perioada cautarilor gradinitei potrivite pentru Ana. Dupa ce, intamplator, ajunsesem pe pagini ale gradinitelor din afara, am continuat sa caut si sa citesc despre cum e “la ei”. Si imi placea! Nopti intregi butonam, accesam pagini, trimiteam e-mail-uri (ziua stateam cu Ana, asa ca nu aveam prea multa liniste ca sa fac asta), incercand sa aflu daca exista si in Bucuresti ceva asemanator. Comparat programe, vazut meniuri, citit pareri, calculat timpi si distante, vizionari. Pana la urma, am luat o decizie si am crezut ca este cea mai buna optiune. Nu a fost chiar asa, insa doar timpul ne-a dovedit asta.

A urmat venirea pe lume a fratelui Anei, Stefanel, si ceea ce a fost dupa: o perioada in care am incercat sa ne regasim ca ritm, ca familie, ca mod de viata. Si noi cautari: era nevoie sa gasim o alta gradinita pentru Ana. Si a fost momentul acela in care se aliniaza astrele, in care universul iti indeplineste o dorinta, in care gasesti ceea ce cauti: am gasit-o! Despre gradinita Bergman – the Nature Kindergarden am tot amanat sa scriu. Dintr-un singur motiv: tot timpul de intampla acolo ceva atat de minunat, de grozav si de neasteptat, incat mereu imi spuneam “Dupa evenimentul asta voi scrie, caci e musai sa-l includ in postare!”

Perioada de acomodare a Anei la Bergman a fost foarte scurta, aproape 2 saptamani, timp in care a stat la gradinita 2 ore, dupa-amiaza, cand erau mai putini copii prezenti. Apoi a inceput programul lung, de la 8 – 18.00.

Totul a fost nou pentru ea, dar cred ca cel mai mult au bucurat-o iesirile in padure. Indiferent de anotimp, mai putin in perioadele cu viscol puternic, ploi torentiale si vijelii.

Si, pe langa joaca in noroi, alergatul pe poteci si imitarea strigatelor de animale, copiii fac in padure o multime de lucruri de care noi, adultii, fie am uitat, fie nu am stiut niciodata. Afla de la biologul care ii insoteste tot felul de informatii despre plante, despre insecte si animale. Construiesc colibe din ce gasesc prin padure; sau leaga pur si simplu crengi pe care apoi se catara, de pe care sar si cu ajutorul carora isi exerseaza mobilitatea, creativitatea, imaginatia si, uneori, isi testeaza curajul.

Stiu ce speciala este ziua in care padurea le dezvaluie secretele sale: un musuroi de cartita, cateva rame, urme de animale salbatice pe zapada proaspata.

Cum fiecare saptamana are o tema dedicata, prin care se urmareste asimilarea prin joc si joaca, de catre copii, a diferitelor cunostinte, este lesne de inteles cat de placut trece timpul la gradinita. Multi parinti, printre care si noi, si-ar dori sa fie prezenti!

Foarte multe activitati au loc in curtea sau in bucataria gradinitei: montarea unui cort, construirea de casute pentru pasari, pregatirea unor feluri de mancare, catarare in copaci, “bataie” cu pistoale pline cu apa.

Joia este si ea o zi speciala: ziua de yoga pentru copii. Mindfulness, relaxare, conectare.

Va spuneam ca foarte multi parinti isi doresc sa fie din nou la gradinita, de fapt la o gradinita cum este Bergman. Si uneori avem aceasta sansa!

In fiecare joi copiii trebuie sa prezinte un proiect pe care l-au lucrat acasa, impreuna cu parintii, de-a lungul unei saptamani. Am tratat cu emotie si seriozitate, de fiecare data, realizarea proiectului.

Ziua de 8 martie a anului 2017 a fost speciala. Am scris despre ea aici si inca retraiesc acele emotii cand imi amintesc!

Celebrarea verii si marcarea sfarsitului unei etape (nu spun a unui an scolar, caci gradinita este deschisa permanent) a avut loc pe 21 iunie, in padure. Noi, parintii, am fost invitati si asteptati cu muzica live, flori, fructe, fotografii cu copiii nostri si lucrari realizate de ei. Si ceva in plus, adus cu ei de oamenii de la Bergman: bucurie, simplitate, buna-dispozitie.

Fiecare anotimp, fiecare sarbatoare are locul ei in calendarul activitatilor Bergman: Craciun, Paste, Halloween, 1 Martie, 8 Martie, primavara, vara, iarna, toamna.

Dar nu toate activitatile au loc in gradinita: foarte interesante au fost vizitele la Dino Park Rasnov si Gradina Botanica Bucuresti.

Insa o actiune tare draga, plina de emotii de toate felurile si pentru Ana, si pentru noi, a fost tabara Bergman de la Magura. Prima data Ana a stat departe de noi atunci cand l-am nascut pe Stefanel (3 zile la Rosiori, cu bunica). Asa ca tabara a fost acea experienta completa: impreuna cu echipa Bergman si colegii ei, Ana a petrecut 3 zile la munte, fara noi. Experienta merita o postare separata, careia promit sa ii dedic mai mult timp, insa acum vreau doar sa arat cat de interesanta a fost aceasta iesire.

Altfel a fost si…. “Saptamana Altfel”! Locuri si oameni noi in fiecare zi!

“Săptămâna Altfel”, ziua 1: pod, nisip, soare, nisip, scoici si melci, nisip, acasă, nisip, copil fericit in nisip.

17796289_1543055235729363_9045583382362899454_n (1)

“Săptămâna Altfel”, ziua 2: trupe speciale in acțiune.

17799019_1544025165632370_4472459594911598187_n

Miercuri a fost ziua 3 a “Săptămânii Altfel”: in livada cu ciresi.

17796800_1545658708802349_5498827497088887892_n

“Saptamana Altfel”, ziua 4. Ferma.

17757309_1545777435457143_2194113166424049578_n

“Săptămâna altfel” ultima zi: Piscina Urbana.

17759863_1547432121958341_6704900694267257653_n

Tot incercand sa imi dau seama cum as vrea sa fie aceasta postare, am realizat ca nu voi cuprinde niciodata tot. Oricat as scrie, oricat as fotografia. Insa am incercat sa transmit, prin cuvinte si imagini, cum este la o gradinita ce ne place. In Romania. In 2017. Atunci cand oamenii sunt dedicati, cand gasesc placere in larma atator glasuri de copiii, cand au rabdare infinita, cand vor sa fie mai mult si sa invete, la randul lor, unii de la altii, atunci se vede. Si se poate.

Noi vom intra in vacanta. Si ne vom “reloca” o perioada la tara. Pentru ca, pe langa toate experientele minunate de la Bergman, copiii mei vor avea o copilarie completa: cu vacanta de vara la curte, cu gaini si pisici, cu gradina, cu apa la fantana si balacit in noroi. Cu muste si tantari, cu goange de tot felul.

Din toamna vom reveni la gradinita, cu tolba plina de alte povesti!

Eu si ei

Ei, cei doi copii ai nostri. Perfecti? Sigur ca da! Imperfecti? Categoric! Seamana unul cu celalalt? Uneori da, alteori parca nici nu ar fi frate si sora. Cateodata, rar e adevarat, ii compar intre ei. Dar da, o fac. Mi-e imposibil sa nu gandesc: “Si Ana radea asa”, “Stefanel nu face asta cum facea Ana”. Si tot asa.

Si cumva, de la toate aceste ganduri, imi suna in minte replica pe care am auzit-o la toti parintii cu mai multi copii: “Ii iubesc pe toti la fel”. Chiar inainte de a-i avea pe ei, cand auzeam asta, ceva nu mi se parea ca se leaga. De cele mai multe ori gandeam ca e viziunea mea de copil fara frati sau surori; dar totusi… Si iata-ma cu doi copii. Ii iubesc? Mai mult decat orice pe lumea asta. Ii iubesc pe amandoi la fel? Nu. Nu vorbesc despre “il iubesc pe unul mai mult si pe celalalt mai putin”. Cantitatea de iubire pentru copiii mei nu poate fi cuprinsa de mintea mea. De fapt, uneori mi se pare ca simt atat de multa iubire pentru ei, incat devine o contopire, o dependenta, o comuniune deplina intre fiintele noastre.

Insa ii iubesc diferit. Acum nu pot sa explic exact ceea ce simt. Poate candva imi voi gasi cuvintele potrivite. Nu stiu. De fapt, nici nu stiu daca de cuvinte este nevoie.

El este inca un bebelus. Ii vad privirile curioase, il vad cum vrea sa stie, sa nu-i scape nimic. Sa fie peste tot in acelasi timp (uneori parca si reuseste, cand ma uit la cum arata casa noastra). Prezenta lui e calda, simpla, linistitoare. Vrea ceva, gaseste sigur modalitatea in care sa ceara. Nu-i place altceva: e atat de evident din atitudinea lui… Iar cand e furios, explodeaza pur si simplu. Rade mult, se joaca, inventeaza mereu ceva. Poate si pentru ca este inca atat de dependent de mine, se lipeste de corpul meu si ma inconjoara cu bratele, cu privirea, dar si cu atat de multa dragoste. Iubirea pentru el o simt lina, simpla, naturala.

Ea simte si gandeste, in liniste si aparent cu mult calm. Traieste mai intens, dar cred ca uneori sufera mai mult decat fiecare dintre noi. Iar bucuriile ii sunt pe masura supararilor. Sentimentele, si bune si mai putin bune, o sperie uneori. Si atunci vorbeste putin. Uneori arata si mai putin. Ma bulverseaza cateodata sau imi da siguranta ca fac bine ceea ce fac alteori. O iubesc asa cum este. O iubesc pentru ceea ce ma invata, pentru ceea ce m-a facut sa fiu eu acum, cea de azi. Dragostea pentru ea e tumultuoasa, e adanca, e frumoasa si provocatoare si unica. E fara margini, desi uneori e atat de greu incat as vrea sa ajung la un liman.

Incerc sa ma bucur de ei, sa ii las sa simta ceea ce simt pentru ei. Da, e greu uneori, caci tot ceea ce vreau sa le spun de fapt se pierde printre cicaleli si nemultumiri. Insa pana la urma stiu ce vreau sa stie ei despre mine: ca ii iubesc. Ii iubesc atat de mult, atat de diferit, si in atatea feluri!

Spatii de joaca pentru copii

Cand vine vorba de amenajarea unor spatii de joaca pentru copiii nostri, in casa sau afara, nu am dus niciodata lipsa de imaginatie; ne-au lipsit spatiul, timpul, banii, dar imaginatia niciodata.

Zilele trecute ma gandeam la cate idei am avut si cum au venit ele, cum le-am concretizat si ce “succes” au avut.

Prima data i-am facut Anei o casa dintr-o cutie de carton. Stateam intr-o garsoniera minuscula si ea nu avea un spatiu al ei. Asa ca a aparut ideea, au venit informatiile si materia prima, si a aparut casuta pe care am folosit-o pana s-a rupt definitiv. Seara o strageam, caci intindeam canapeaua ca sa dormim. A fost frumos.

Ana avea 1 an si 6 luni.

Apoi am inceput la Rosiori un “proiect” pe care vreau sa il cred putin amanat. I-am facut o casuta din sarma si am plantat in jurul ei fasole. Ideea era ca fasolea sa se urce si sa “invadeze” cadrul de sarma, construind astfel un adapost verde si util: Ana ar fi vazut etapele plantei, iar apoi am fi avut, probabil, fasole de-o fiertura. Nu am reusit sa ma ocup asa cum trebuie de aceasta idee, asa ca iarba a cotropit totul.

11059522_1007458445955714_82022954579433334_o

A urmat apoi alta casuta, tot de carton, dar mai sofisticata. Am cumparat-o din Lidl, inainte de Craciunul 2015. A fost folosita o vreme, insa parca n-a avut acelasi succes ca cea din carton simplu.

12377758_1113664138668477_2098612128359601324_o

A venit apoi Stefanel si toate planurile au fost putin amanate. Am reusit sa ne mutam si intr-o casa mai mare, cu balcon. La ultimul etaj. Intr-o zona ce momentan este santier oriunde as privi.

Balconul n-am reusit sa-l mai inchidem, asa ca vantul matura tot ce nu este bine legat sau fixat. Saptamana trecuta mi-a zburat una dintre serele mici in care am crescut rasadurile de castraveti. Moment decisiv: mergem si cumparam gard de trestie, sa nu mai pierdem lucruri pana cand reusim sa inchidem balconul.

Oricum, era o idee despre care mai vorbisem. Asa ca am luat 2 suluri de gard de trestie si am pus in jurul balconului. Ne-au mai ramas vreo 2 metri. Cristi nu vrea sa-i aruncam. Ma gandesc sa ii facem Anei un acoperis, ca o casuta. Cristi propune si niste stalpisori de lemn, ca tot demontasem caruselul lui Stefanel. Si mai leaga si niste sarme. Eu ii fac din niste melci sparti, 2 bete si putina sfoara un ornament maritim; dar ce-ar fi sa folosesc si colacul ala de spuma care zace prin cutiile mele de vreo 5 ani, plus niste panglica albastra de la o palarie, plus niste sfoara… Si sa punem ca decor si o palarie de paie, un covoras pe sanie si un scaunel?!

Si a iesit asta:

 

Asadar, imaginatie este! Si munca in echipa, ideile spuse de unul si continuate de celalalt mi se par ca aduc atat de multa valoare unor obiecte altfel uitate, aruncate, nefolosite.

Ce va mai urma, nu stiu nici eu. Dar abia astept!

“Batalia de la Termopile” reloaded

Am tinut piept vitejeste, dar am fost depasita numeric: ei sunt doi si eu una. Astazi am pierdut batalia pentru curatenie (hai sa nu zic tot razboiul).

In fiecare dimineata imi fac planul (de batalie) al zilei; uneori cu o seara inainte, daca nu cad franta de somn. Bun. Planul pentru astazi era sa fac de mancare pentru Stefanel si sa pregatesc ceva pentru Ana.

Micul dejun: Stefanel se freaca pe cap si pe fata cu banana, mar si kiwi. Devine prioritara curatarea copilului. Si a bucatariei, caci e inevitabil sa nu calc in ceva si sa duc prin toata casa. Ajung cu copilul in baie: schimbare de plan, caci musai sa duc gunoiul ca sa scap de “lacrimogenele” lui Stefanel din scutecele din cosul de gunoi.

Stefanel e marait, asa ca toate planurile se suspenda. Pana cand adoarme el, ceea ce se si intampla la un moment dat. Imi amintesc de bucatarie. Curatat, spalat pe jos. Ma mut in living: o soseta de-a lui Stefanel pe jos, una pe un raft. Sosetele Anei din livada cu ciresi (a se citi foarte murdare) tronau sub masuta lor. Pe un alt raft vad prosopul de maini al Anei, cu scoicile pe care le-a adus luni de la mare si le-a spalat in cateva ape. De-ala nu ma ating, caci nu vreau scandal diseara. Jucarii peste tot – “de ce au atat de multe?”. Aproape termin de spalat pe jos si se trezeste Stefanel.

Urmeaza masa de pranz: supa-crema de linte rosie cu naut. A mancat cu toata gura! Eu sunt fericita, chiar daca chiuveta e plina si podeaua arata de parca nu e curatata de la inaugurarea blocului. Hai putin pe-afara, ca nu mai avea stare deloc dupa masa.

Revenim acasa. Il pun pe Stefanel in patut, caci urmeaza tura a doua de curatenie. Imi saboteaza curatenia din living aruncand tot ce are in patut. Il pun direct pe podea, oricum acolo are toate jucariile. Care jucarii?! Ce atragator e cosul de gunoi!

Intre timp fac gris cu lapte si ma apuc de paine. Gata grisul – ia de vreo 2 ori si atat. Bun si asa, trecem la planul de rezerva: alaptarea. Acum doarme. Aranjez vasele in masina de spalat (sper sa fie in rai inventatoarea ei, ma voi ruga vesnic pentru ea).

Si ziua inca nu e gata! Pana diseara o sa ma cred iarasi Leonidas…. Ma duc sa imi fac o cafea, nu sunt totusi Leonidas…

 

PS Wikipedia zice:

Mașina de spălat vase este o mașină electrocasnică construită pentru spălarea vaselor de bucătărie și a tacâmurilor. Este folosită în restaurante și pentru uz casnic. Prima mașină de spălat vase a fost inventată în 1887 de Josephine Cochrane, pentru ca servitorii să nu-i mai ciobească porțelanurile. În 1924, William Howard Livens inventează prima mașină de spălat vase destinată uzului casnic.

Începând cu anii ’70 mașinile de spălat vase au devenit o obișnuință în Statele Unite și Europa de Vest. Până în anul 2012, peste 75% din locuințele din SUA și Germania erau dotate cu mașini de spălat vase.