Inapoi acasa

Joi s-a nascut Stefanel. Iar atunci a inceput cea mai lunga despartire a mea de Ana, si singura pana acum, din 15 august 2013: impreuna cu ea, am hotarat ca cea mai buna optiune pentru zilele pe care eu le voi petrece la spital ar fi ca ea sa mearga la Rosiori, cu maica-mea. Asa ca joi dimineata noi doi am plecat la spital,  iar Ana si mama la tara. A fost un lucru minunat ca am luat decizia impreuna, caci a fost foarte bucuroasa si fericita cele cateva zile petrecute departe de noi. Duminica ne-am externat si am aranjat lucrurile in asa fel incat ea sa fie deja acasa atunci cand noi vom reveni de la spital cu Stefanel. Momentul intalnirii a fost cel mai emotionant trait de mine vreodata: s-a bucurat mult sa ne vada, l-a sarutat pe manute, s-a mirat de cat de mic este… A fost foarte grijulie, mai ales cand i-am taiat bratara cu datele de identificare de la picior. A inceput sa planga atunci cand si el a plans. Totul a fost peste asteptari si foarte, foarte emotionant.

A urmat pranzul, cand a fost putin necajita. Am pus totul pe seama oboselii: probabil ca emotia revederii a facut-o sa se trezeasca duminica la 6.30, apoi drumul cu trenul de la Rosiori la Bucuresti, caldura, si, desigur, intalnirea cu Stefanel si revederea noastra. Nu a mancat mai nimic, insa nu a fost ingrijorator.

La somnul de dupa-amiaza l-am pus pe Stefanel intre noi doua, ca sa il pot alapta. A fost tare incantata sa il atinga, sa il priveasca… Totul pana cand a trebuit sa il pun la sanul celalalt si sa imi schimb eu pozitia. Atunci s-a declansat un suvoi de tipete, plans, agitatie. Stefanel a inceput si el… Si totul a scapat de sub control. In cele din urma, au adormit amandoi. M-am uitat la mainile ei: atat de frumoase, atat de copilaresti… Cu degete gingase ce incercau sa atinga manutele minuscule ale lui Stefanel.

Nu puteam adormi pentru ca voiam sa ii privesc pe amandoi; stiam ca nu-mi va fi de ajuns, ca nu ma voi satura de ei… Voiam sa prelungesc aceste momente o vesnicie!

13310502_1225174730850750_3693487823452645852_n

Dupa-amiaza a fost relativ scurta, caci s-au trezit tarziu. Apoi Ana si tati au plecat la cumparaturi, iar eu am reusit sa ma bucur de primele cateva minute singura cu Stefanel, acasa, in liniste. Asezat pe umarul meu, a adormit, avand exact acelasi miros si aceleasi gesturi ca ale Anei cand era de varsta lui.

Seara a fost relativ in regula: momente de acalmie, de bucurie ca suntem toti acasa, apoi momente de agitatie, cu plansul Anei, cu numarat respiratii din partea noastra. Am reusit sa ii culcam, eu tinand-o pe Ana in brate, asa cum fac in fiecare seara de aproape 3 ani.

Incercam sa profitam de timpul liber si, in ciuda orei tarzii, sa facem mancare pentru zilele viitoare. Nu stiu ce declanseaza agitatia lui Stefanel, care incepe sa planga. Ana se trezeste si incepe si ea… Cred ca era ora 2…

Incercam sa il alaptez pe Stefanel, care ieri a stat la san aproape non-stop. Ana a avut cel mai mare tantrum de pana acum. A inceput sa planga, sa tipe, sa se tavaleasca pe jos… Aproape ar fi vrut sa il smulga pe Stefanel de la pieptul meu. Am incercat sa ii calmam pe rand, insa nimic nu mergea: amandoi taceau doar daca ii tineam eu in brate. Degeaba am incercat sa vorbesc cu Ana, sa ii reamintesc ca Stefanel statea intre noi si cand era in burtica, ca am bratele destul de mari incat sa ii cuprind pe amandoi, ca ea il iubeste si el o iubeste pe ea… Ana voia doar in locul lui. De fapt doar asta repeta: “Vreau in brate! Vreau si eu acolo!”. In cele din urma, eu cu Stefanel la piept, intinsi in pat, alaptandu-l, Ana in spatele meu, abia respirand dupa criza de plans… O aud soptind abia: “Vreau… in… brate…”. M-a blocat vocea ei asa, rugatoare si stinsa… I-am soptit, automat, fara sa ma pot intoarce sa-i vad fata: “Imediat…”. Simt ca ma atinge usor pe spate si imi spune, tot asa, soptit si rugator: “Haide…”. A fost momentul in care m-au podidit lacrimile… Stiam si simteam cat de mult sufera si cat de mult isi doreste sa poata sta la mine in brate. Nu stiu daca am luat decizia buna, insa l-am alaptat in continuare pe Stefanel si nu am putut sa o tin in brate. Mi-a frant inima acel moment. A fost cel mai greu din viata mea.

In cele din urma, Stefanel s-a linistit si eu am putut sa o tin in brate, ca sa adoarma asa cum si-a dorit.

Am dormit toti 4: Ana, eu, Stefanel si tati la margine. Dimineata m-am trezit in aceeasi pozitie in care am adormit, intepenita, cu dureri la operatia cezariana.

Trezirea a fost minunata, cu multe momente de iubire.

13329397_1225763074125249_3629877893306050372_o

Ziua a decurs frumos: ei au stat impreuna in patut, au vorbi si au citit, apoi Ana si tati au fost la cumparaturi iar eu i-am asteptat afara, impreuna cu Stefanel.

Astazi, la somnul de dupa-amiaza, Ana a vrut ca Stefanel sa fie intre noi doua. Si asa au adormit amandoi.

Acum ma duc la Ana: pare ca se trezeste si vreau sa o iau in brate.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s