Crestem impreuna

Aparitia copiilor in viata mea si ceea ce au adus cu ei nu poate fi comparat sau egalat cu nimic. Pentru mine, cei doi inseamna desavarsirea a tot ce am fost, sunt, si voi putea fi vreodata. Nimic nu m-ar fi putut implini mai mult. Sa fiu parinte nu inseamna ca vreau mai putin, ca pot mai putin, ci dimpotriva.

Copiii mi-au aratat si vor continua sa o faca (probabil pentru tot restul vietii mele) cat de multa rabdare pot avea. De fiecare data cand sunt situatii ce ma pun la incercare, am senzatia ca acolo este “capatul rabdarilor”. Ei bine, nu. Caci de fiecare data mai gasesc un strop, si inca un strop, si inca unul. De multe ori ma trezesc spunandu-i Anei: “Ai rabdare, vin acum” sau “Ai rabdare, termin imediat” si altele asemenea. Iar chiar aseara imi spune: “Eu nu inteleg ce-i cu rabdarea asta. Nu-mi place”. Si o cred. Eu, la 39 de ani inca ma dumiresc ce-i cu ea, dar ea la 3 ani – cum sa ii explici ce este rabdarea, cand ea traieste “acum”?! Si… cum pot invata eu asta de la ea? “Acum” este momentul cel mai important: nu ieri, nu maine, nu peste 5 minute.

Apoi am vazut ca anumite curiozitati nu-mi dau pace. Si incep sa caut, sa intreb. Sa citesc, sa cer o parere. “Defectul” asta s-a accentuat de cand cu copiii. “Cum sa fac?”, “Ce sa ii spun?”, “E momentul potrivit?”, “O fi bine?”, “N-o fi bine?”. Si asta e inca o cale pe care copiii mei ma conduc spre propria mea dezvoltare. Caci intrebarile au inceput sa ma vizeze si pe mine, si trecutul meu, si cine sunt, si de ce sunt asa cum sunt. Si lucrurile sunt din ce in ce mai interesante.

Putina nepasare am constatat ca este chiar benefica: “E vital sa strang acum jucariile de pe jos? Nu? Atunci hai sa te balacesti in cada!”. “Ajung luna asta la coafor? Nu cred… E ok daca am parul curat si o perie la indemana!” Si chiar e ca o gura de aer proaspat sa scap de obsesia lucrului pus la dunga, de obsesia prafului sters zilnic, de obsesia unei maniuchiuri impecabile in fiecare zi de luni.

Imaginatia este constant pusa la incercare: “Ce sa raspund acum?”, “Cum sa ne mai jucam?”, “Unde le-ar placea sa mearga?”, “Ce sa le mai gatesc?”. Si asta inseamna pasi inainte: inseamna informatii noi, inseamna umor, inseamna gasirea placerii in lucruri mici. Inseamna gasirea de raspunsuri si de solutii in orice situatie. Inseamna viteza de reactie.

Sa cresc doi copii inseamna simtul umorului: puterea de a rade oricand, desi uneori doar in sinea mea (caci unele chestiuni amuzante pentru mine sunt de maxima seriozitate pentru copii). Umorul dus pana acolo incat uneori ma amuz de propria mea persoana in momentele cand sunt nervoasa, frustrata, trista.

Si reversul umorului: nelinistea. Da, uneori dusa la cote extreme… Ingrijorarea, gandurile mai putin fericite, situatiile neplacute.

Iar apoi, cand cred ca le-am vazut, ca le-am auzit si ca le stiu pe toate… vine momentul cand totul este sters cu buretele de catre cei doi copii din dotare si iarasi nu mai stiu nimic, si trebuie sa invat mereu ceva nou.

Sa invat de la copiii mei, impreuna cu ei! Sa nu mai stiu nimic din ceea ce credeam ca stiu. Sa poti avea mereu mintea incepatorului. E greu sa inteleg; e si mai greu de acceptat. Si cat e de frumos ca e asa!

 

Cu tantrumul la plimbare

Momentele in care copiii fac tantrumuri mi se par cele mai solicitante de pana acum. Mai ales pentru copil, dar si pentru parinte. Iar cum Ana este un copil normal…. a facut si face tantrumuri. Avand in vedere ca si mie, ca adult, imi vine uneori sa fac, este foarte posibil ca perioada prin care vom trece impreuna prin astfel de momente va mai dura.

De doua ori s-a intamplat sa aiba aceste momente de furie si de plans pe drum.

Prima data a fost asta-vara, cand am refuzat sa ii cumpar o motocicleta. In magazin a parut ca intelege motivele (avea deja una acasa, aveam multe bagaje si era prea scumpa). Dupa ce am iesit din magazin, a fost tacuta cateva minute, iar apoi s-a dezlantuit. Drumul de 30 de minute pana acasa a durat parca o vesnicie.

A doua oara s-a intamplat ieri: pe drumul spre casa, inaintea noastra, o doamna indesa o gogoasa cu gem in gura unui copil cam de varsta Anei. Pe moment nu a spus nimic, insa dupa ce i-am depasit mi-a spus ca ii este foame. Am asigurat-o ca ajungem curand acasa, unde avem ciorba calda si vom manca impreuna. Inutil sa spus ca raspunsul meu a fost…inutil. Un drum ce ar fi trebuit sa dureze tot 30 de minute s-a transformat intr-o aventura ce ne-a epuizat pe amandoua fizic, dar mai ales psihic. Am incercat sa ii vorbesc, sa stau langa ea… era chiar mai rau. Asa ca am fost cat mai calma si am ajuns, in cele din urma, acasa. Nu imi spuneam in mintea mea decat: ei ii este foarte greu acum, mult mai greu decat imi este mie; nu o face ca sa ma necajeasca pe mine, ci este ea foarte suparata; nu o iau personal, s-ar fi intamplat cu oricine, dar e chiar mai bine ca ii sunt eu alaturi; este un moment dificil, va trece; nu conteaza privirile amuzate, ingrozite, acuzatoare ale oamenilor ce trec pe langa noi sau care au iesit pe la balcoane sa vada ce se intampla, important e sa ajungem cu bine acasa.

Ultimul gand a fost total inutil si nu a facut decat sa adauge o incarcatura emotionala negativa momentului, insa l-am avut. L-am avut pentru ca, in ambele situatii de mai sus, cei pe langa care treceam au avut reactii ce l-au generat.

Asadar, data viitoare cand mai treceti pe langa un parinte al carui copil are un tantrum, incercati sa:

• nu spuneti replici de genul: “Vai, ce urata esti cand plangi!” Da, i s-a spus Anei asta. Am reactionat, mi s-a parut o remarca total deplasata si care face mai mult rau decat bine. Niciun copil nu este urat, indiferent ce face: ca rade, ca plange, ca e fericit, ca e necajit.
• nu spuneti: “Fetita mare si plangi asa de rau!” Si pe-asta am auzit-o asta-vara. Da, plange: este necajita si este normal sa planga, asa se descarca orice om!
• nu intrebati: “Dar ce are, de ce plange?” Fix in acel moment nu stau nici eu, si nici copilul meu sa dam detalii despre motivul ce a starnit supararea. Conteaza mai putin atunci ce s-a intamplat. In plus, poate chiar nu e cazul sa desfacem in 4 firul unei povesti ce, poate, se apropie de final.
• nu va faceti auzite replicile “moralizatoare”, cum am trait eu ieri: o doamna mai in varsta, cu doi copii de varsta Anei de mana, trece pe langa noi, imi arunca mie un zambet de superioritate, si spune celor mici: “Vedeti? Asa faceti si voi!” Ok, am inteles, te deranjeaza cand copiii, nepotii, cei mici pe care ii ai in grija au momente dificile. Dar ce-ar fi daca nu i-ai invata sa si arate cu degetul? Daca tot simti nevoia sa spui ceva, cum ar fi sa le spui: “Iata, un copil este necajit. Uneori se mai intampla sa fii suparat, este un lucru normal!”
• nu mai aveti zambete de superioritate si gesturi dezaprobatoare. Plansul copilului nu are nimic de-a face cu educatia data de parinti acasa. Un copil furios nu inseamna un parinte incapabil. Inseamna un parinte care, desi trece, la randul sau, printr-un moment dificil, este alaturi de copilul sau, ii valideaza sentimentele si nu il face sa se simta neimportant;
• nu incercati sa opriti plansul copilului umilindu-l (“Esti mare, asa faci?!”, “Cutarica e mai mic decat tine si nu face asa!”), deturnandu-i atentia (asta a vazut la mama frecvent si mereu am incercat sa discut cu ea pe tema asta), promitandu-i marea cu sarea numai sa taca din gura;
• nu e nevoie sa interveniti, sa luati in brate si sa pupati copilul si parintele care trec prin astfel de momente, desi o vorba buna sau macar un zambet ar insemna mult; dar daca nu aveti nimic bun de spus sau de facut, cel mai bine este sa treceti mai departe.

Da, uneori am reusit sa previn astfel de momente: cand stiam ca urmeaza sa ii fie foame, somn, cand stiam ca e obosita, surescitata. Alteori le-am “dezamorsat” din mers, discutand si gasind impreuna o solutie la ceea ce banuiam ca ar putea declansa un tantrum. Dar uneori… uneori se intampla sa asist neputincioasa la un moment foarte intens, care, de fiecare data, este urmat de imbratisari si zambete; nu pot face decat sa ii stau alaturi (preferabil la nivelul ei), sa tac (de obicei imi spune ea asta), sa ma asigur ca nu se intampla un accident sau ceva grav. Da, e greu (ieri am ajuns acasa si am inceput eu sa plang, ca sa dau afara tot ce controlasem pana atunci), dar e normalitate.

 

Mici placeri

Am pastrat atributul de “mici” de pe vremea cand nu aveam doi copii. In prezent sunt, de fapt, “mari” placeri. Pentru ca, zilnic, am nevoie sa fac ceva numai si numai pentru mine. Asteptarea momentului cand fac ceva singura este chiar mai frumoasa decat momentul in sine!

Asadar, imi pastrez cateva minute in fiecare zi ca sa citesc. In ultima vreme citesc exclusiv carti, dar obisnuiam sa frunzaresc si reviste (gen “Gradina mea”, caci simteam nevoia sa ma relaxez, sa lecturez ceva usor, sa vad lucruri frumoase fara sa fie ostentative si, de ce nu, sa ma inspir pentru venirea primaverii). Dar cum nu am mai cumparat reviste, iar teancul de carti asteapta sa fie terminat… citesc. Cartile mele sunt, evident, de parentaj; le completez cu cateva titluri de psihologie si dezvoltare personala, plus cateva jurnale si memorii pe care vreau sa le incep. Am amanat putin beletristica, am nevoie de altceva acum.

Apoi, este cafeau zilnica. Astept, de cum deschid ochii, sa intru in bucatarie, sa desfac plicul si sa simt aroma cafelei. Apoi sa iau ibricul de arama, sa il pun pe foc si sa pun vreo 3 lingurite generoase de cafea! Indulcita cu miere, completata cu cateva mirodenii proaspat macinate si insotita de 1-2 cuburi de ciocolata… asta e momentul meu!

Urmaresc si retelele de socializare (pentru mine chiar e socializare, caci nu reusesc sa mai ies pe nicaieri, doar pentru o plimbare sau o intalnire), incerc sa citesc si sa urmaresc noutati despre activitati de facut cu copiii (si mari, si mici) in interior. Si da, e o placere sa fac asta.

Incerc sa fac miscare zilnic, macar in casa: am reusit sa dau jos cateva kilograme bune si asta ma face sa ma simt bine.

Un gel de dus sau o crema de corp definitiveaza si ele ziua, insa nu reusesc sa “bifez” in fiecare seara momentul.

Astept sa vina primavara pentru a mai adauga cateva momente placute, dedicate exclusiv mie: putin gradinarit pe balcon. Macar sa schimb pamantul florilor din ghivece, sa cultiv cateva petunii si ierburi aromatice, si as fi multumita! Mi-as dori tare mult sa mut bautul cafelei din bucatarie pe balcon – pare un plan realizabil!

Incep, zilnic, sa ma bucur tot mai mult de cateva clipe petrecute in liniste. Vreau sa opresc pana si zbarnaitul continuu din capul meu, nu mai zic de momentele in care nu aud in jur voci, tipete, rasete, pocnete, alergaturi, chiuieli, etc.

Si cam atat. Sunt lucruri care, inainte, imi pareau mici; nu le dadeam importanta, nu le faceam deloc. Acum ma bucur enorm de ele. Nu regret toate celelalte “mari” placeri: un film la cinema, o masa linistita la restaurant, o calatorie in doi, o vizita, o plimbare fara a sta cu ochii pe ceas, cateva ore petrecute la coafor, cosmetica… Va veni si vremea lor, stiu asta. Pana atunci, cresc si eu alaturi de copiii mei!

Cel mai pretios dar al parentajului

A fost asa, ca o revelatie a ultimelor zile. Consider un “dar” si nu o “lectie” ceea ce am invatat in cei 3 ani si aproape jumatate de cand sunt mama, pentru ca este ceva pretios pentru mine; este ceva ce copiii mei mi-au facut cadou. Este Acceptarea.

Aveam nevoie de ea; poate nici nu realizam cat de mult. Dar a sosit momentul in care am inceput sa accept ca am un copil ce simte nevoia de a plange pentru a se elibera de tot ceea ce are in suflet. Accept ca am un alt copil ce refuza cu perseverenta sa manance. Accept diferentele dintre cei doi (da, teoria o stiu: fiecare copil este diferit, sa nu ii comparam intre ei, etc.) ca pe niste normalitati. Accept vointa fiecaruia dintre ei: unul mananca doar ce vrea, celalalt se duce la gradinita in ciorapi. Accept ca lucrurile nu sunt mereu asa cum le-am planuit, sau cum mi le-am imaginat, sau cum mi le doresc eu.

Si am facut un pas important mai departe: m-am acceptat pe mine insami, asa cum sunt. Accept ca nu pot fi perfecta, ca invat in fiecare zi chiar de la ei, de la copiii mei. Imi accept greselile si incerc si vreau mereu sa schimb ceva in bine. Imi accept emotiile mele, pentru a le putea accepta pe cele ale copiilor mei: bucurie, tristete, fericire, furie. Accept schimbarile, oricare ar fi ele (mda, chiar si asta e o maaaare schimbare pentru mine).

Acceptarea nu inseamna abandon. Chiar deloc. Inseamna de fapt sa vreau mai mult, sa muncesc mai mult mai ales cu mine insami. Acceptarea inseamna constientizare. Incerc sa nu mai privesc lucrurile filtrate prin imaginatia, dorintele si asteptarile mele. Sa privesc viata asa cum este ea si de acolo sa imi iau un ragaz, sa respir si sa merg mai departe. Nu reusesc mereu. E ca un sport: am nevoie de exercitiu. Insa exercitiul asta il fac in fiecare zi, vrand – nevrand: cand vine Ana obosita de la gradinita si o aud plangand cand intra in scara blocului (noi stam la etajul 4); cand imi storc mintea gandindu-ma ce sa mai pregatesc de mancare pentru Stefanel, iar el alege sa rontaie un os de din friptura de iepure.

Acceptarea asta nu a venit asa, de una singura. A venit din partea copiilor mei, insotita de rabdare, perseverenta, dorinta de mai mult, si multa, multa iubire! Simt ca voi mai scrie despre toate astea. Astazi abia am inceput, caci am simtit nevoia sa astert aici aceste randuri pentru a ma intoarce candva, cu drag, spre ele.

Astazi, despre carti

Am avut o perioada destul de lunga in care nu am mai scris nimic despre cartile copiilor. Asta nu a insemnat ca biblioteca lor nu s-a imbogatit. Si pentru ca sunt foarte multe carti noi, astazi am sa scriu cateva randuri doar despre cele de luna trecuta.

Am sa incep cu 2 carti foarte dragi noua, primite de la Anca Bolos (editura Cartemma) si care povestesc despre doua teme foarte interesante pentru noi: cititul cartilor si biblioteca, si sentimentele copiilor la aparitia “in peisaj” a unui bebelus mai mic.

“Biblioteca Ursului”

“Iubire cat pentru doi”

Imaginile sunt minunate, iar traducerea este facuta intr-o maniera calda si prietenoasa. Din cartea “Biblioteca Ursului” ne-am inspirat pentru a merge in propria noastra vanatoare de carti!

Tot pentru Ana am cumparat on-line 3 carti foarte interesante si utile chiar si pentru adulti, aparute la editura Univers Enciclopedic Junior.

“In mjlocul naturii”: cu un continut putin cam stufos, nu este neaparat preferata la momentul actual, insa o avem la indemana.

Ana este mare admiratoare a pasarilor, asa ca mi s-a parut o idee buna sa ii ofer cartea de mai jos; face pereche buna cu site-ul pasaridinromania.com pe care imi cere frecvent sa il accesez pentru a vedea frumoasele inaripate de pe la noi.

Dintre cele 3 volume cel mai mult ii place cel de mai jos. Mai ales ca are si rubrica “Ce poti face singur”

De la Bianca Panfile Petroschi am primit cadou de Craciun cateva carti minunate, pentru care ii multumim! Cu greu le-am impartit intre Ana si Stefanel, insa m-am gandit ca ar fi o idee buna (mai ales pentru Ana) ca fiecare sa aiba lucrurile sale, urmand ca, daca vor dori sa si le foloseasca reciproc, sa ceara permisiunea proprietarului “de drept”.

Pentru Stefanel am ales sa ii ofer cartea de mai jos, fiindca are multe elemente tactile.

Iar pentru Ana: 3 carti despre Craciun

Si pentru ca tot am amintit de Stefanel si cartile pe care deja le poseda, as vrea sa amintesc inca 2: foarte interesante, cu imagini si texturi atragatoare pentru bebelusi. Si foarte usor de manevrat de catre ei.

Si pentru ca oricum el sta langa noi cand citim, inainte de somn, am vrut sa aiba si el o prima carte cu ceva mai mult text. Asa ca i-am luat tot un volum “craciunesc”: imaginile sunt minunate (cumva mi-au amintit de “Hoinari prin anotimpuri”), iar textul atractiv.

Asa cum aminteam, am inceput ceea ce as dori sa fie o traditie: vanatoarea de carti. O data pe luna vom merge impreuna intr-o librarie adevarata si fiecare isi va alege cateva carti.

Am inceput asa:

Si ne-am ales cu 3 carti (1 aleasa de Ana si 2 alese de mine tot pentru ea).

“Printesa din portocala”: nu tocmai pe gustul meu (prea multi printi, printese, zane, vrajitoare pe cm.patrat), dar a fost alegerea ei, asa ca am cumparat-o si o citim destul de des.

Cea de-a treia carte este foarte interesanta, desi este tot despre o “printesa”: tema principala este bucuria pe care o faci daruind.

Am pastrat la final cea mai speciala carte dintre toate cele cumparate in ultima vreme: “Casuta”. O stiam, citisem despre ea, am luat-o fara ezitare. Cand am citit-o prima data impreuna cu Ana, a inceput sa planga de mila casutei si mi-a spus ce mult si-ar dori sa mearga la ea pentru a nu mai fi singura. Scrisa pe intelesul copiilor, cu imagini minunate, cartea spune povestea unei casute de la tara, in jurul careia s-a construit un intreg oras. Necazurile casutei iau sfarsit atunci cand este regasita de stra-stra-stra-nepoata celui care o construise. Este o poveste minunata, care m-a emotionat si pe mine tare mult. Reactia Anei mi-a aratat inca o data (de parca mai era nevoie) cat de sensibila este.

Voi incerca sa scriu mai mult si mai des despre cartile copiilor: avem ce invata din ele si noi, adultii!