Crestem impreuna

Aparitia copiilor in viata mea si ceea ce au adus cu ei nu poate fi comparat sau egalat cu nimic. Pentru mine, cei doi inseamna desavarsirea a tot ce am fost, sunt, si voi putea fi vreodata. Nimic nu m-ar fi putut implini mai mult. Sa fiu parinte nu inseamna ca vreau mai putin, ca pot mai putin, ci dimpotriva.

Copiii mi-au aratat si vor continua sa o faca (probabil pentru tot restul vietii mele) cat de multa rabdare pot avea. De fiecare data cand sunt situatii ce ma pun la incercare, am senzatia ca acolo este “capatul rabdarilor”. Ei bine, nu. Caci de fiecare data mai gasesc un strop, si inca un strop, si inca unul. De multe ori ma trezesc spunandu-i Anei: “Ai rabdare, vin acum” sau “Ai rabdare, termin imediat” si altele asemenea. Iar chiar aseara imi spune: “Eu nu inteleg ce-i cu rabdarea asta. Nu-mi place”. Si o cred. Eu, la 39 de ani inca ma dumiresc ce-i cu ea, dar ea la 3 ani – cum sa ii explici ce este rabdarea, cand ea traieste “acum”?! Si… cum pot invata eu asta de la ea? “Acum” este momentul cel mai important: nu ieri, nu maine, nu peste 5 minute.

Apoi am vazut ca anumite curiozitati nu-mi dau pace. Si incep sa caut, sa intreb. Sa citesc, sa cer o parere. “Defectul” asta s-a accentuat de cand cu copiii. “Cum sa fac?”, “Ce sa ii spun?”, “E momentul potrivit?”, “O fi bine?”, “N-o fi bine?”. Si asta e inca o cale pe care copiii mei ma conduc spre propria mea dezvoltare. Caci intrebarile au inceput sa ma vizeze si pe mine, si trecutul meu, si cine sunt, si de ce sunt asa cum sunt. Si lucrurile sunt din ce in ce mai interesante.

Putina nepasare am constatat ca este chiar benefica: “E vital sa strang acum jucariile de pe jos? Nu? Atunci hai sa te balacesti in cada!”. “Ajung luna asta la coafor? Nu cred… E ok daca am parul curat si o perie la indemana!” Si chiar e ca o gura de aer proaspat sa scap de obsesia lucrului pus la dunga, de obsesia prafului sters zilnic, de obsesia unei maniuchiuri impecabile in fiecare zi de luni.

Imaginatia este constant pusa la incercare: “Ce sa raspund acum?”, “Cum sa ne mai jucam?”, “Unde le-ar placea sa mearga?”, “Ce sa le mai gatesc?”. Si asta inseamna pasi inainte: inseamna informatii noi, inseamna umor, inseamna gasirea placerii in lucruri mici. Inseamna gasirea de raspunsuri si de solutii in orice situatie. Inseamna viteza de reactie.

Sa cresc doi copii inseamna simtul umorului: puterea de a rade oricand, desi uneori doar in sinea mea (caci unele chestiuni amuzante pentru mine sunt de maxima seriozitate pentru copii). Umorul dus pana acolo incat uneori ma amuz de propria mea persoana in momentele cand sunt nervoasa, frustrata, trista.

Si reversul umorului: nelinistea. Da, uneori dusa la cote extreme… Ingrijorarea, gandurile mai putin fericite, situatiile neplacute.

Iar apoi, cand cred ca le-am vazut, ca le-am auzit si ca le stiu pe toate… vine momentul cand totul este sters cu buretele de catre cei doi copii din dotare si iarasi nu mai stiu nimic, si trebuie sa invat mereu ceva nou.

Sa invat de la copiii mei, impreuna cu ei! Sa nu mai stiu nimic din ceea ce credeam ca stiu. Sa poti avea mereu mintea incepatorului. E greu sa inteleg; e si mai greu de acceptat. Si cat e de frumos ca e asa!

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s