Cu tantrumul la plimbare

Momentele in care copiii fac tantrumuri mi se par cele mai solicitante de pana acum. Mai ales pentru copil, dar si pentru parinte. Iar cum Ana este un copil normal…. a facut si face tantrumuri. Avand in vedere ca si mie, ca adult, imi vine uneori sa fac, este foarte posibil ca perioada prin care vom trece impreuna prin astfel de momente va mai dura.

De doua ori s-a intamplat sa aiba aceste momente de furie si de plans pe drum.

Prima data a fost asta-vara, cand am refuzat sa ii cumpar o motocicleta. In magazin a parut ca intelege motivele (avea deja una acasa, aveam multe bagaje si era prea scumpa). Dupa ce am iesit din magazin, a fost tacuta cateva minute, iar apoi s-a dezlantuit. Drumul de 30 de minute pana acasa a durat parca o vesnicie.

A doua oara s-a intamplat ieri: pe drumul spre casa, inaintea noastra, o doamna indesa o gogoasa cu gem in gura unui copil cam de varsta Anei. Pe moment nu a spus nimic, insa dupa ce i-am depasit mi-a spus ca ii este foame. Am asigurat-o ca ajungem curand acasa, unde avem ciorba calda si vom manca impreuna. Inutil sa spus ca raspunsul meu a fost…inutil. Un drum ce ar fi trebuit sa dureze tot 30 de minute s-a transformat intr-o aventura ce ne-a epuizat pe amandoua fizic, dar mai ales psihic. Am incercat sa ii vorbesc, sa stau langa ea… era chiar mai rau. Asa ca am fost cat mai calma si am ajuns, in cele din urma, acasa. Nu imi spuneam in mintea mea decat: ei ii este foarte greu acum, mult mai greu decat imi este mie; nu o face ca sa ma necajeasca pe mine, ci este ea foarte suparata; nu o iau personal, s-ar fi intamplat cu oricine, dar e chiar mai bine ca ii sunt eu alaturi; este un moment dificil, va trece; nu conteaza privirile amuzate, ingrozite, acuzatoare ale oamenilor ce trec pe langa noi sau care au iesit pe la balcoane sa vada ce se intampla, important e sa ajungem cu bine acasa.

Ultimul gand a fost total inutil si nu a facut decat sa adauge o incarcatura emotionala negativa momentului, insa l-am avut. L-am avut pentru ca, in ambele situatii de mai sus, cei pe langa care treceam au avut reactii ce l-au generat.

Asadar, data viitoare cand mai treceti pe langa un parinte al carui copil are un tantrum, incercati sa:

  • nu spuneti replici de genul: “Vai, ce urata esti cand plangi!” Da, i s-a spus Anei asta. Am reactionat, mi s-a parut o remarca total deplasata si care face mai mult rau decat bine. Niciun copil nu este urat, indiferent ce face: ca rade, ca plange, ca e fericit, ca e necajit.
  • nu spuneti: “Fetita mare si plangi asa de rau!” Si pe-asta am auzit-o asta-vara. Da, plange: este necajita si este normal sa planga, asa se descarca orice om!
  • nu intrebati: “Dar ce are, de ce plange?” Fix in acel moment nu stau nici eu, si nici copilul meu sa dam detalii despre motivul ce a starnit supararea. Conteaza mai putin atunci ce s-a intamplat. In plus, poate chiar nu e cazul sa desfacem in 4 firul unei povesti ce, poate, se apropie de final.
  • nu va faceti auzite replicile “moralizatoare”, cum am trait eu ieri: o doamna mai in varsta, cu doi copii de varsta Anei de mana, trece pe langa noi, imi arunca mie un zambet de superioritate, si spune celor mici: “Vedeti? Asa faceti si voi!” Ok, am inteles, te deranjeaza cand copiii, nepotii, cei mici pe care ii ai in grija au momente dificile. Dar ce-ar fi daca nu i-ai invata sa si arate cu degetul? Daca tot simti nevoia sa spui ceva, cum ar fi sa le spui: “Iata, un copil este necajit. Uneori se mai intampla sa fii suparat, este un lucru normal!”
  • nu mai aveti zambete de superioritate si gesturi dezaprobatoare. Plansul copilului nu are nimic de-a face cu educatia data de parinti acasa. Un copil furios nu inseamna un parinte incapabil. Inseamna un parinte care, desi trece, la randul sau, printr-un moment dificil, este alaturi de copilul sau, ii valideaza sentimentele si nu il face sa se simta neimportant;
  • nu incercati sa opriti plansul copilului umilindu-l (“Esti mare, asa faci?!”, “Cutarica e mai mic decat tine si nu face asa!”), deturnandu-i atentia (asta a vazut la mama frecvent si mereu am incercat sa discut cu ea pe tema asta), promitandu-i marea cu sarea numai sa taca din gura;
  • nu e nevoie sa interveniti, sa luati in brate si sa pupati copilul si parintele care trec prin astfel de momente, desi o vorba buna sau macar un zambet ar insemna mult; dar daca nu aveti nimic bun de spus sau de facut, cel mai bine este sa treceti mai departe.

Da, uneori am reusit sa previn astfel de momente: cand stiam ca urmeaza sa ii fie foame, somn, cand stiam ca e obosita, surescitata. Alteori le-am “dezamorsat” din mers, discutand si gasind impreuna o solutie la ceea ce banuiam ca ar putea declansa un tantrum. Dar uneori… uneori se intampla sa asist neputincioasa la un moment foarte intens, care, de fiecare data, este urmat de imbratisari si zambete; nu pot face decat sa ii stau alaturi (preferabil la nivelul ei), sa tac (de obicei imi spune ea asta), sa ma asigur ca nu se intampla un accident sau ceva grav. Da, e greu (ieri am ajuns acasa si am inceput eu sa plang, ca sa dau afara tot ce controlasem pana atunci), dar e normalitate.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s