Ganduri

Zilele trecute, intr-o seara, am avut crampe la stomac. Destul de neobisnuit pentru mine, care pot manca aproape orice, aproape oricand, si in aproape orice combinatie. M-am culcat, ferm convinsa ca a doua zi voi fi ca noua. Adica trebuia sa fiu, caci urma o zi lunga, cu amandoi copiii acasa, pana seara tarziu. N-a fost sa fie. M-am trezit intr-o stare si mai proasta: dureri puternice de stomac, senzatie de voma, diaree. Am reusit sa le pun copiilor masa pentru micul dejun si am simtit ca mi se reteaza picioarele. Am fugit in dormitor, sa ma asez putin pe pat. Ei ramasesera asezati pe scaunele, la masuta pe care apucasem sa le pun painea, untul si mierea. Am auzit-o pe Ana spunandu-i calm lui Stefanel: “Mama trebuie sa stea putin culcata, asa ca uite, iti dau eu sa mananci.” Mi s-au umplut ochii de lacrimi si m-am ridicat: mancau amandoi, singuri.

Acela a fost momentul in care mi-am amintit, din nou, de rezultatele la testul Babes-Papa Nicolau, facute cu 2 saptamani inainte. Ar fi trebuit sa fac testul la 6 luni dupa nasterea lui Stefanel. Nu am avut timp, nu mi-am amintit, am plecat din Bucuresti, apoi ne-am intors si am intrat intr-o valtoare de program din care parca nu ne mai puteam opri. Ma simteam bine oricum. Nu-mi suradea nici ideea de a merge cu copiii dupa mine la ginecolog. Insa… pana la urma am ajuns, cu totii. Am facut un test Papa Nicolau “clasic”: tocmai cand am intrat pe usa cabinetului a fost facut anuntul ca s-au epuizat fondurile pentru astfel de teste decontate prin trimitere de la medicul de familie; am putut beneficia insa de test gratuit printr-un program guvernamental, ce ofera aceasta posibilitate fiecarei femei, o data la 3 ani. Testul in mediu lichid ar fi fost mai relevant, insa era cu plata iar eu eram sigura ca rezultatul va fi perfect oricum. Adica de-a lungul vietii mele, toate vizitele la ginecolog au fost anuale, in scop de preventie; mai putin cat am fost insarcinata – perioada in care vizitele au fost regulate, iar analizele absolut perfecte. Vin rezultatele. Niste “casute” bifate, o discutie cu medicul de familie si totul ia o intorsatura ciudata: trebuie sa refac analizele, sa aleg testul Papa Nicolau in mediu lichid si sa cer si testul pentru tulpinile HPV cu cel mai crescut risc oncologic. Ca sa fim siguri. Siguri ca nu avem in fata “casute” bifate care sa anunte prezenta unor celule canceroase. Da, m-am speriat. Destul de tare. Nici nu puteam duce mai departe gandul. Marele regret era ca nu am facut analizele atunci cand 3 medici mi-au recomandat: la 6 luni de la nastere. Ca, spre deosebire de alte dati, a trebuit sa nu ma simt bine ca sa ma duc la doctor. Ma incurajam gandindu-ma ca eu sunt o persoana sanatoasa, echilibrata, fara istoric personal sau in familie de boli grave. Imi dadeam explicatia ca probabil analizele au fost alterate de infectia pe care o avusesem dupa o viroza destul de urata. Dar indoiala se strecurase deja. Cateva zile am fost coplesita de ganduri. Multe. Si nu prea senine. Evident, a doua zi m-am dus si am facut analizele recomandate. Asa cum mi-am propus cand e vorba de aspecte medicale, am vrut sa ma abtin (am reusit doar cateva minute, evident) de la a cauta pe internet mai multe informatii; apoi doar asta faceam. Urata situatie! Timp de 2 saptamani am trecut prin toate starile posibile. Stiam povestile unor mame tinere, cu copiii mici si foarte mici, care au fost rapuse de cancer. Mi-am amintit lupta unei bune prietene cu cancerul ovarian, lupta care pentru ea s-a sfarsit dupa 4 ani chinuitori; avea 36 de ani. Nici nu imi imaginam ce aveam de facut daca rezultatele testelor nu ar fi fost cele asteptate. In ziua cand stiam ca urma sa le primesc, am stat ca pe ace: evident am sunat la prima ora la clinica, sa aflu cand le voi primi. Da, cand am vazut mesajul pe telefon, am fugit la calculator si mi-au tremurat mainile pana am vazut scris: “Frotiu negativ pentru leziune intraepiteliala sau maligna”.

Orice boala, ca e o simpla indispozitie, ca e boala grava, scade calitatea vietii. Mereu am crezut ca preventia este cea mai buna metoda de a nu trece prin astfel de situatii. Iar cand depind de tine si copii… situatia se complica mult, chiar si atunci cand parintele are o banala enteroviroza. Nu e usor sa jonglez cu 2 copii, cu trimiterile, programarile, costurile analizelor nedecontate… insa tot e mai bine sa fie analizele facute din timp si degeaba, decat sa fie prea tarziu.

Advertisements

Cu 2

Pe zi ce trece, mi se pare ca mamele care cresc singure cel putin 1 copil (fara sot, fara bunici, fara bone), sau cele care mai si lucreaza de acasa si au copiii alaturi, sunt cele mai curajoase fiinte de pe pamant! Sa faci fata unei astfel de provocari, este uneori peste puterea mea de intelegere.

Cum Ana nu mai merge la gradinita (si va mai ramane acasa o perioada), zilele alaturi de ei, de dimineata pana seara, sunt niste provocari continue. Cumva, fiecare zi seamana una cu cealalta. Insa nu ma bazez pe asta cand vine vorba de copii mici!

Memoria mea de scurta durata este foarte scurta! Procesez prea multe informatii in acelasi timp ca sa tin minte daca am mancat sau nu de pranz.

Ziua de alaltaieri s-a asemanat cumva cu cea de ieri.

Adica ieri m-am trezit pe la 6.30 ca sa mananc micul dejun (altfel sunt nervoasa toata ziua), sa scot vasele din masina de spalat si sa pregatesc maiaua pentru paine. Copiii se trezesc mereu cu aceeasi stare de vreo cateva zile, dupa ce virozele par sa se domoleasca: energici, dar putin nervosi, flamanzi, dar fara pofta de mancare, plangaciosi, dar le trece repede daca sunt tinuti in brate. Pana se dumiresc ei ce vor de fapt, eu imi pregatesc cafeaua si ceva de mancare pentru ei. Urmeaza apoi citit, sau joaca, sau activitati, sau cantece, fiecare cu un scop: pentru Stefanel – dezvoltarea vocabularului (care, momentan, se limiteaza la “oua”, “nenea”, “mama”), iar pentru Ana – imbogatirea cunostintelor (incerc sa ii prind din zbor interesele, iar zilele astea totul este despre planete, calatorii, deci leg cumva si istorie, geografie). Cel mai greu mi se pare sa le combin preocuparile; sa trec din “modulul” mama de copil de aproape 5 ani, in “modulul” mama de copil de aproape 2 ani. E frustrant uneori, pentru ca unul are nevoie de mai putin, altul de mai mult, iar eu sunt una singura. Depasita numeric, vorbesc cu ei destul de mult: unuia ii repet cuvinte noi, celeilalte ii transmit informatii noi. Ma ajuta mult cartile si internetul (da, vedem filmulete cu temele lor preferate si le gasesc foarte utile). A trebuit sa le fac si cateva clatite si, evident, paine. Momentul cel mai urat al zilei a fost cand eu turnam in tigaie ultima clatita, l-am vazut cu coada ochiului pe Stefanel cum vine, se inalta pe varfuri, pipaie masa si ia cutitul de paine, fix de langa mana mea, apoi fuge cu el. Da, mi s-a oprit respiratia pana l-am ajuns si i l-am luat din mana! A urmat apoi iesirea pe-afara. Cam cat sa dureze cand Ana nu isi gaseste nimic de imbracat in tot dulapul, cand Stefanel isi scoate din picioarele sosetele pe care m-am chinuit 10 minute sa i le pun, cand Ana gaseste ceva de imbracat dar se dezbraca imediat pentru ca Stefanel nu este gata si ea transpira, cand Stefanel este gata dar fix atunci face caca, cand Ana nu se poate insira la adidasi, cand Stefanel nu vrea sa fie insirat la adidasi… si tot asa?! Mda, vreo 45 de minute. Iesim pe usa, iau si cei 5 saci de gunoi, gecile lor in brate (sa nu se incalzeasca pana jos), ei amandoi de mana pana ce trecem pragul usii; moment in care primesc sa le tin si caciulile, si mingea pe care o vor afara, si Stefanel oricum nu mai vrea pe jos, ci in brate. Nu ii contrazic, pentru ca altfel nu mai iesim. Cu ei de gat, cu hainele, mingea si sacii de gunoi, supravietuiesc si cobor scarile de la etjaul 4. Nu, nu avem lift. Ajungem afara. Stam vreo 30 de minute si vor inapoi: cica le este foame. Sa intram in bloc, sa urcam scarile si sa ii mai si dezbrac – inca 45 de minute. Dupa care, tocmai cand sa le pregatesc pranzul, Stefanel face un tantrum de toata frumusetea; vreo jumatate de ora. Buuuun, se linistesc apele, mancam, si deja cea mai grea parte a zilei o consider incheiata. Urmeaza cititul unei carti, timp in care adorm amandoi de dupa-amiaza. Reusesc sa beau inca o cafea, apoi ma intorc langa ei: Ana se cam foieste dupa vreo 40-45 de minute de somn si se trezeste daca nu sunt langa ea, de cele mai multe ori. Asa ca imi iau o carte si ma pun pe citit langa ei. Cand vine Cristin acasa, ei incep sa se trezeasca, asa ca mergem la Noriel din Auchan Titan sa isi ia Ana un ursulet promis de multa vreme. Il gasim, dar Stefanel vrea si el o masinuta. Spre surprinderea noastra, incepe sa planga dupa ea. El oricum nu prea are jucarii proprii, folosind ce a ramas de la Ana. Hm… 15 lei… hai sa o luam. Ajungem la casa, vrem sa platim, surpriza: masinuta este 25 de lei. Casierul imi spune ca s-a schimbat pretul, ca daca mi-ar da-o cu 15 lei (cat era afisat la raft) ei ar iesi in pierdere. Deci ziua mea fusese cum am povestit mai sus. Si-a ales prost momentul pentru asemenea explicatii! Evident, am plecat cu masinuta pentru care am platit 15 lei.

Ziua de ieri a fost cam la fel. Doar ca Stefanel a sarit momentul tantrumului, preferand sa stea agatat de piciorul meu sau chiar numai la mine in brate. Astazi nu le-am facut clatite, ci niste fursecuri cu banane si ovaz. Pentru ca bananele cu care i-am servit li s-au parut amandurora prea coapte, deci de negustat, si nu le puteam lasa sa se iroseasca. Asa ca pana s-a incalzit mancarea pentru pranz, am mixat bananele, le-am stors niste lamaie, le-am pus un praf de sare si o mana buna de fulgi de ovaz. Cat au mancat ei de pranz ovazul s-a toooot umflat, asa ca dupa ce au terminat, m-am apucat sa pun fursecurile in tava, cu lingura, cat “au plecat ei in Bulgaria” (au stat sub scaunul care in imaginatia lor este masina/avion, depinde de destinatie); mi-am amintit ca eu am uitat sa mananc de pranz, asa ca am rezolvat si asta cat s-au copt fursecurile. Apoi a urmat cititul (iar a ales Ana o carte in limba engleza, pe care o citim intai in engleza, apoi in romana, deci o cam parcugem de 2 ori). Azi au dormit mai putin, dar am avut totusi timp de o cafea si am citit cateva pagini din romanul meu. Ana s-a trezit prima, asa ca am putut vedea filmulete si imagini din Paris, cu turnul Eiffel; sa ne uitam la ultima corida ce a avut loc in Spania (citisem despre coride cu o seara inainte); sa ii arat filmuletul de la incoronarea reginei Angliei, fotografii din tinerete ale acesteia, dar si din prezent. Surpriza: ii place mai mult de ea batrana, pentru ca “atunci cand era tanara, era prea serioasa!”. Seara le-am facut batoanele cu mac promise; absolut excelente! A urmat apoi programul de alergare, gadilat, ciupit, cand toti dam afara putin din ce am adunat peste zi. Baia de seara si… sfarsit!

Sigur, n-am mentionat toate acele foooarte multe momente cu: mancare & accesorii aruncate pe te miri unde; cu pereti scrisi cu creionul, iar dupa ce am sters i-a frecat cu niste fursecuri proaspete; cu Ana vorbind non-stop, adica fara incetare, adica de neoprit, pana la punctul in care am rugat-o sa taca putin caci am nevoie de cateva minute de liniste completa (vocea ei era ca un zumzait pe fundalul conversatiei mele cu Stefanel sau chiar se suprapunea peste gandurile mele); cu scutec plin de caca ce cade fix cu “bomba” in jos, caci Stefanel nu voia schimbat; cu strigate disperate “Mamaaaa, mamaaaa!” daca nu sunt in camera cu ei, de cred ca si-au frant maini sau picioare sau si-au scos ochii, cand, de fapt, doar cazusera creioanele pe jos; cu carti de colorat la care si eu trebuie sa colorez; cu muci suflati sau aspirati, dupa caz; cu atat de multe…

Dar acum, seara, la culcare, dupa ce citesc si ultimul vers sau ultima fraza, dupa ce stingem veioza, ne cuibarim toti, Stefanel in dreapta si Ana in stanga mea. Ne imbratisam, ne pupam si ne iubim mult. Amandoi se lipesc de mine si ii simt cum adorm, incet, incet. Cat de placuta este moleseala care si pe mine ma cuprinde! Ii tin de mana sau le ating picioarele. Le simt respiratia. A mai trecut o zi. Nici nu stiu daca a fost grea sau usoara. Obisnuita, cred. Cu 2… O zi in care i-am avut aproape. Cine stie cand voi mai avea ocazia sa stau doar cu ei, atat de multe zile. E o oboseala placuta, asta e sigur. Aproape adormisem cand aud:

– Mama, vreau putina apa!