Ganduri si atat

Ieri am fost la controlul medical de dupa nastere. Doamna doctor m-a abordat destul de direct, deschizand discutia despre un alt bebelus.

Si asa mi-am reluat gandurile de la finalul sarcinii cu Stefanel. Mi-am dorit al doilea copil mai mult decat l-am dorit pe primul. Daca prima sarcina a fost o intamplare, pe cea de-a doua am asteptat-o enorm de mult. Uneori ma gandesc la dorinta asta a mea atat de mare ca la o forma extrema de egoism. Mi-am dorit al doilea copil pentru ca ceea ce am simtit cu Ana a fost atat de frumos, asa ca nu imi putea imagina ca aceste senzatii sa fie traite pentru prima si ultima oara. Cumva mi-am dorit al doilea copil si ca pe o sansa data mie insami de a face corect ceea ce mi-am dat prea tarziu seama ca am gresit cu Ana. Acum, traind in prezent, imi dau seama ca fac greseli noi si chiar repet unele… Insa mi-am promis sa fiu mai indulgenta cu mine insami, caci sunt oricum numai perfecta nu.

Realistic gandind, imi dau seama ca Stefanel este ultimul bebelus. Orice idee legata de un al treilea se izbeste de intrebarile legate de varsta noastra ca parinti, de posibilitatile materiale, de timpul ce ne-ar permite dezvoltarea unui atasament solid cu fiecare in parte.

Dar chiar si asa, ma surprind privind cu o placere amestecata cu un strop de invidie la femeile insarcinate pe care le zaresc pe strada. Si ma contopesc toate acele sentimente care m-au facut sa ma simt speciala atunci cand asteptam sa devin mama: asteptare, bucurie, speranta, ingrijorare, nervi… plus inca ceva ce nu pot defini, ceva unic ce parca te transpune intr-o alta lume. Ceva ce te inalta asupra tuturor problemelor, rautatilor, negativismelor. Or fi cativa hormoni in plus… posibil. Dar e atat de bine si de frumos, incat refuz gandul pierderii definitive a trairii acestor senzatii.

De fapt, cu doua saptamani inainte de a-l naste pe Stefanel, am discutat cu doamna doctor care urma sa faca operatia cezariana daca doresc o metoda sigura si definitiva de contraceptie, avand in vedere ca tot “umbla” pe-acolo. I-am spus ca, desi al treilea copil iese din discutie, totusi nu doresc o solutie definitiva.

Si, chiar daca uneori ma incearca umbra regretului ca nu am avut copii mai devreme, la o varsta care mi-ar fi permis acum alte oportunitati, ma gandesc la tot ceea ce am trait inainte de a avea copiii si imi dau seama ca a fost o viata fericita. Dar implinita este abia acum, cu doi copii, cu harmalaie, cu balamuc, cu multe, multe zambete, imbratisari copilaresti si multa iubire. Caci este adevarat ca doi copii nu iti impart dragostea la doi, ci o inmultesc cu doi! La fel si dorinta de a fi cu Ana cand trebuie sa il alaptez pe Stefanel, sau de a-l alinta pe el cand o tin pe ea in brate.

E frumos sa ai copii. E frumos sa fii mama…parca abia acum mi-am gasit rostul si menirea. Si daca as putea, da, as mai face copii…

Advertisements

Despre generozitate

Saptamanile acestea am terminat de citit vreo 3 carti; despre copii si parinti, desigur. Unele idei, cu aplicabilitate imediata. Si cu efecte pe masura. Este vorba despre una dintre carti, scrisa de Alfie Kohn: “Parenting neconditionat”. Iar ideea despre care este vorba: cum invatam copiii sa fie generosi – spunandu-le sa-si imparta jucariile cu ceilalti copii? A se citi mai degraba “obligandu-i”?

Se ia urmatoarea speta: eu si Ana, in vacanta la Rosiori, la maica-mea. Impartim curtea si cu alte familii, rude cu noi. Intr-una dintre zile vine si o verisoara de-a Anei, in varsta de aproape 6 ani, sa-i spunem “micuta Iza”. Ea sta la bunica ei si matusa mea, in varsta de 63 de ani, sa-i spunem “matusa Merry”.

Vara fiind, toata lumea iese in curte. Evident, Ana interactioneaza cu “micuta Iza”. Timp de 3 zile totul a fost foarte frumos: fetele si-au facut unghiile cu ojele Anei, s-au jucat in casuta miniaturala a Anei, am citit impreuna cartile Anei, au facut amandoua puzzle-urile Anei, au folosit impreuna motocicleta si trotineta Anei. Ba chiar, in lipsa Anei, “micuta Iza” isi facea de lucru cu jucariile Anei, incurajata fiind de “matusa Merry” sa procedeze astfel: la aparitia Anei, “micuta Iza”, care ii folosise pana atunci lucrurile, a inceput sa le stranga, moment in care “matusa Merry” i-a spus ca se poate juca in continuare.

Dupa vreo 3-4 zile care au fost precum cele de mai sus, Ana nu a vrut sa mai imparta lucrurile ei. Prima data cred ca a fost vorba despre un puzzle. Nu eram de fata, insa am aflat ca “micuta Iza” s-a suparat cand Ana nu i-a mai dat piesele pentru ca asa a vrut.

Urmatoarea zi a fost urmatoarea situatie: Ana si “micuta Iza” pictau. La un moment dat, “micuta Iza” a inceput sa coloreze o carte. Ana mi-a cerut si mie sa-i aduc o carte de colorat, insa la tara nu am avut asa ceva. I-am adus in schimb un alt material.

Ana: – Este jocul meu! spuna Ana catre “micuta Iza”.

Eu: – Cred ca “micuta Iza” s-ar bucura daca i-ai permite sa lucreze si ea impreuna cu tine.

“Matusa Merry”: – Nu este cazul, si-a exprimat deja punctul de vedere! “Micuta Iza”, desi era direct implicata, nu a mai apucat sa spuna nimic. Matusa continua: Lasa ca iti aduc si tie din casa acelasi material; arata diferit, dar este la fel!

Asta cu toate ca i-a adus acuarele, cand de fapt Ana lucra cu creioane cu praf de marmura… Deci diferenta ca de la cer la pamant, intr-o incercare aiuritoare de a pacali un copil de 6 ani.

Discutia continua.

“Matusa Merry”, venind cu acuarelele, spune pe un ton ce mi-a zgariat urechile: – Auzi Ana, asa te invata pe tine la gradinita, sa nu imparti cu alti copii?

Ana: -….

Eu: -Eu am invatat-o ca, daca este vorba despre lucrurile ei, atunci ea va decide cu cine si daca le va imparti.

Mai apoi, “micuta Iza” se uita cum lucreaza Ana cu materialul adus de mine. Insistent, “matusa Merry” ii spunea sa deseneze cu acuarelele aduse de ea, caci oricum ceea ce facea Ana era pentru copii mici, nu pentru cei mari ca ea.

Seara, “micuta Iza” a venit sa ii spuna Anei ca ea se duce in parc si se va da pe cea mai mare trambulina si in cel mai inalt tobogan. Banuiesc aici “mana” unor adulti, caci un copil de 6 ani nu vine sa ii faca in ciuda unui alt copil de 3 ani, doar pentru ca acesta din urma nu a vrut sa ii dea o jucarie.

De atunci “matusa Merry” nu mi-a mai adresat nici macar un cuvant, nici mie, nici Anei (asa dovada de maturitate, mai rar, nu-i asa?!). Nu mi-a mai raspuns nici la salut, si nu i-a mai raspuns nici Anei atunci cand i-a adresat cateva cuvinte. Ba chiar, daca Ana o intreba ceva pe “micuta Iza”, raspundea matusa mea in loc; oricum, nu i-a mai permis micutei sa interactioneze cu Ana si a facut tot posibilul ca cele doua verisoare sa nu mai aiba contact una cu cealalta pentru restul zilelor. Ba chiar si-a chemat ginerele de la Bucuresti sa o ia pe cea mica, deoarece nu se mai intelege cu Ana (!!!).

Cam ce invataminte am tras din toata tarasenia:

“Micuta Iza”:

  • este suficient sa isi doreasca o jucarie ce nu-i apartine, pentru ca celalalt copil sa fie obligat sa i-o dea;
  • adultul ii rezolva toate “conflictele”;
  • ea nu are nici macar un cuvant de spus… asa ca nu are nici incredere in sine;
  • nu conteaza ca lucrurile sunt ale altei persoane, in lipsa proprietarului acestora ea le poate folosi;
  • adultul nu o respecta (a mintit-o ca acuarelele sunt exact ca acele creioane cu praf de marmura), asa ca nici ea nu va avea stima de sine;
  • in momentul in care nu poate avea ceea ce isi doreste de la celalalt, e bine ca macar sa-i faca in ciuda;
  • o persoana ce nu-i face pe plac este egoista, rea;
  • “cand voi fi mare ma voi putea duce la cei din jurul meu si le voi putea cere sa folosesc masinile, bijuteriile, banii lor” – cam aceasta e logica “impartitului” in viziunea “matusei Merry”, aplicata la “jucariile” adultilor;
  • curiozitatea i-a fost inabusita prin recomandarea de a se uita in alta parte, prin minimizarea importantei unor lucruri care, desi nu ii erau accesibile chiar atunci, o interesau macar sa le priveasca.

Ana:

  •  ea decide ce face cu bunurile personale;
  • adultul, in cazul de fata chiar mama ei, o trateaza ca pe o persoana responsabila;
  • isi rezolva singura “conflictele”;

“Matusa Merry”:

  • nu a invatat nimic;

Eu:

  • din pacate, unele lucruri nu se schimba niciodata; ba mai mult, varsta nu te face neaparat mai intelept, ci uneori joaca feste asa ca uneori adanceste trasaturi de caracter precum invida, rautatea, limitarea; ba chiar iti ia din maturitate (cum e posibil ca un adult de 63 de ani sa tina suparare si sa nu vorbeasca cu un copil de 3 ani??!!);
  • nu am inteles nici pana in ziua de azi ce am facut gresit; dar nici nu mai incerc…
  • mi-a intarit decizia de a-mi “educa” copilul, nu de a-l “dresa”: mereu voi pune accentul pe sentiment, pe ecoul pe care actiunile Anei il au in sufletele celorlalti, si nu pe comportament;
  • nu cred ca imi invat copilul sa fie generos daca ii smulg jucaria din mana si i-o dau unui copil cae si-o doreste chiar atunci.

Conflictul intre generatii cred ca iese din discutie in situatia de mai sus. A fost vorba doar de respectul reciproc intre cativa oameni. Oameni care au 3 ani, 6 ani, 39 de ani si… 63 de ani. Un copil de 3 ani nu trebuie calcat in picioare doar pentru ca are aceasta varsta. Nu trebuie tratat ca un simplu obiect. Despre unul de 6 ani nu mai zic… Indiferent de varsta, mi se pare inacceptabil sa il minti, sa ii anihilezi parerea si sa vorbesti in locul lui. La fel de grav mi se pare felul in care copiii sunt invatati, cu buna stiinta, sa urasca, sa dusmaneasca, sa desconsidere drepturile celorlalti, sa faca in ciuda.

La vreo 2 zile dupa toata tarasenia am citit si articolul Dianei Vijulie si m-am bucurat sa regasesc si la altcineva propriile idei. Idei care, uneori, par o adevarata misiune imposibila… Nu, nu s-a oprit soarele in loc si nici polii pamantului nu s-au inversat pentru ca “matusa Merry” este suparata pe mine si pe copilul meu. Ba dimpotriva… Insa mi se pare dureros ca inca o generatie trebuie sa creasca avand atata negativism, privind in jur cu invidie si rautate.

Si stiti ceva? Copilul meu isi alege jucariile si hainele pe care vrea sa le trimita unor copii ce au mai putine decat ea.

Sanatosi sa fim asadar!