Intre primul si al doilea

Am zis ca nu voi face comparatii intre copii; nici intre ai mei, nici intre ai mei si ai altora. Recunosc, nu reusesc mereu sa ma tin de cuvant, dar ma corectez destul de repede.

Acum as vrea sa imi amintesc cum eram noi doi, adultii, la primul copil, si cum suntem acum.

Sarcina cu Stefanel a fost diferita de cea cu Ana: fizic, am simtit cei cativa ani in plus la cea de-a doua; dureri de spate, oboseala, dureri de muschi, somnolenta. Da, am crescut 3 ani intre timp… sa nu zic imbatranit.

Si la prima si la a doua sarcina am fost aproape complet lipsita de stres. Nu mi-am imaginat cine stie ce grozavii, mi-am facut analizele recomandate de doamna doctor, am avut incredere in recomandarile ei. La urma urmei, daca as fi avut un cat de mic sentiment de indoiala la adresa ei, cum as fi putut sa o las sa-mi urmareasca ambele sarcini?! Am fost la fel de increzatoare si in privinta doctoritei cu care am nascut si primul si al doilea copil. Oricum, la ambele doctorite, pe langa pregatirea profesionala, am apreciat calmul desavarsit. Si ele au apreciat asta la mine, dupa spusele lor: am fost o pacienta “draguta si cuminte” si prima, si a doua oara.

Ambii copii au stat bine mersi in burtica: Ana pana la aproape 42 de saptamani, Stefanel pana la 39 de saptamani.

Venirea acasa a fost diferita. Imi amintesc cum, ajunsi acasa cu Ana duminica, am vrut sa ii facem baie seara. Nici nu stiam de unde si cum sa o tin ca nu cumva sa se dezmembreze (desi avea 3,550 kg). Mi se parea incredibil de mica. Sigur, eu aveam in cap imaginea copiilor durdulii, cu creturi la maini si picioare… Un fel de omuleti Michelin. La Stefanel (3,750 kg) nu am avut nici un fel de teama la prima baie, totul a venit de la sine.

Sa nu mai spun cum a fost cand am ramas acasa singura cu Ana: am nascut joi, duminica am fost acasa, iar joia urmatoare m-am trezit ca trebuie sa schimb, curat, imbrac, dezbrac, hranesc, de una singura, un copil de 1 saptamana, ce mi se parea extrem de fragil!

Cu alaptarea m-am descurcat, evident, mult mai bine la Stefanel: stiam cum trebuie sa il tin pentru o pozitie optima de hranire. Doar ca Stefanel are un apetit mai ciudat la anumite ore, fata de Ana care si-a format de la inceput un program de hranire propriu, din 4 in 4 ore. Tot la Stefanel am fost mult mai bine pregatita cu tot felul de “gadgeturi” ce fac alaptarea mai usoara, indiferent ca esti acasa, in parc, la piata.

Primii muci: avea Ana 6 luni cand i s-a infundat prima data nasul. Incepusem diversificarea si alaptarea se mai rarise, asa ca eu pun aparitia “inimicilor” si pe baza acestui fapt. Au fost nopti in care nu am dormit de teama ca o voi gasi langa mine sufocata cu muci. Au fost vreo 2 zile oribile, pana cand am descoperit cum se foloseste apa de mare / serul fiziologic. La Stefanel voi sti deja.

Prima febra: eram la mare, in penultima zi de concediu. Ana avea aproape 1 an cand a facut enterocolita. Insotita, evident, de febra. Am tras o sperietura grozava… A fost si prima internare la spital, in Mangalia. Acum cred ca vom fi mult mai calmi, cel putin cand vine vorba despre febra: am vazut cu este si cum putem gestiona corect situatia.

Colicile au inceput la Ana din a doua saptamana de viata si au tinut pana la aproape 4 luni. In fiecare noapte. Orice remediu am incercat (sunete albe, Espumisan, ceaiuri, prosop cald pe burtica, tinut in brate, uscator de par, masina de spalat, etc.), ne asigura maxim o noapte de liniste, dupa care totul se relua. La Stefanel cred ca vom fi, psihic vorbind, mult mai bine pregatiti, daca va fi cazul.

Vitamine. Pentru ca la Ana m-am simtit slabita, depresiva, obosita dupa nastere, la Stefanel am decis sa imi suplimentez dieta cu cateva vitamine, minerale, oligoelemente; pana acum functioneaza, sunt “pe val” cum s-ar zice. Si pentru buna-dispozitie si stima de sine, am reusit sa ajung deja si la coafor dupa nastere. Cu manichiura si pedichiura stau mai prost, dar sunt pe lista. De fapt, am planuri mari: vopsit, pensat, cosmetizat si… cel mai important… scapat de burta in perioada urmatoare. Primul pas pentru acest din urma tel: alaptarea. Urmeaza dieta, insa mai avem putin pana acolo.

Cartile: motiv de buna-dispozitie, relaxare si invatare. Acum ma pasioneaza cartile de parentaj, insa mai am cateva jurnale pe lista, ceea ce inseamna o vara bogata. Blogul asta: e greu cand esti acasa cu un bebelus de cateva zile… Cui sa vorbesti? Cine sa-ti raspunda? Cand esti “nevorbita” o zi intreaga, parca nici nu mai poti gandi clar. Asa ca daca nu voi avea cu cine sa vorbesc, macar voi scrie.

Pana acum, asa stau lucrurile cu noi, adultii, intre cei doi copii. Sigur nu le stim pe toate. Sigur are si Stefanel cateva “surprize” placute pentru noi. Cert este ca Ana ne-a antrenat destul de bine, zic eu.

 

Advertisements

Cealalta fata a maternitatii

Nu am sa scriu despre partea frumoasa a faptului de a fi mama. Nu de data aceasta. Am scris, am citit ce au scris altii sau altele, am simtit si trait eu insami (de 2 ori) frumoasa experienta a maternitatii. Acum, despre partea cealalta.

Hm… cu ce sa incep… Pai sa incep prin a spune ca tot ceea ce scriu mai jos este experienta personala. Ca fiecare simte si traieste altfel. Si ca este foarte posibil sa nu experimentati nimic din cele ce urmeaza.

Asadar, sa incep cu starea aceea ciudata de la inceputul sarcinii. Cand functionezi ca un robot in exterior, dar o multime de alte ganduri iti umbla prin cap. Oboseala te cuprinde in cele mai ciudate momente; chiar si dupa un somn bun, poti fi franta de oboseala. N-am avut greturi demne de notat, insa mi-a pierit complet apetitul pentru anumite mancaruri sau alimente: au fost perioade lungi de timp in care nici nu puteam sa vad carne, sau in care mancam doar branza cu rosii.

Apoi arsurile. Desigur, si ele tot in momente nepotrivite: fie la somnul de seara, fie la serviciu. Arsurile m-au chinuit mai mult in a doua sarcina, saptamani intregi. Le mai domoleam cu lapte dulce, rece. Se spune ca atunci cand ai arsuri, copilului ii creste parul. Doctorita mea spune ca sarcina creste, stomacul este tot mai inghesuit, asa ca sucurile gastrice cauta o iesire… Si ard. Rau. Imi venea sa dorm pe scaun, caci la orizontala parca imi lua gatul foc cu totul.

In timp, nu mai poti dormi pe spate: ai senzatia ca te sufoci, ca nu ai destul aer. Nu-i motiv de ingrijorare, la urma urmei, organele sunt acum repozitionate, sarcina apasa diafragma si tot asa. Dar e atat de neplacut… Si chiar amortesti cand stai doar pe o parte. Si e tot mai greu la ecografii, caci acolo musai sa stai pe spate!

Tot in timp, ajungi sa te rostogolesti, nu sa te intorci de pe o parte pe cealalta. Eu simteam cum mi se intind muschii abdominali in incercarea lor de a-si face datoria si de a sustine o burta asa cum am avut-o eu. Si pielea a incercat ce i-a stat in puteri si s-a tooooot intins. Pana a inceput sa plesneasca, in ciuda cremelor si a uleiului de masline folosite (daca mai puneam si rosii, castraveti, ceapa… iesea o salata minunata cu tot acel ulei).

Saracul spate… si acolo dureri. Cand mergi, cand stai, cand te ridici, cand te asezi. Nici nu mai conta in ce pozitie traiam, spatele durea!

Sa mai zic si de picioare, care se cam umfla. Se spune ca marimea la pantofi creste cu un numar in timpul sarcinii. La mine putea sa si scada, ca la cum mi se umflau picioarele, oricum nu aveam prea multe optiuni la incaltaminte; asa ca multa vreme am umblat doar in bocanci.

Cat despre deplasari, am incercat sa ma misc mult, chiar foarte mult. Imi amintesc doua intamplari din metrou. Prima: urcasem in metrou, burta imensa. Nimeni nu a schitat niciun gest cum ca mi-ar ceda locul. In cele din urma, la o statie, coboara cineva. Doamna ce statuse pe scaun, eu burta mea sub nas, imi sare binevoitoare in ajutor si imi arata ca s-a eliberat un loc. Apoi, cu alta ocazie, am vrut sa iau liftul pentru a iesi de la metrou, in loc sa mai urc nu stiu cate zeci de scari. La lift, coada; asta desi este destinat persoanelor cu nevoi speciale. Liftul se umple, eu raman singura pe dinafara. O doamna, tot binevoitoare ca si cea din povestea anterioara, isi suge propria burta si ma asigura ca am si eu loc. Nu, multumesc, am tot timpul din lume!

Apoi nasterea. Aici as putea scrie cateva pagini, dar o sa ma limitez la cateva randuri. Ambii copii i-am nascut prin operatii cezariana. La prima nastere mi-am dorit acest lucru, iar doctorita a fost de acord, desi a luat in calcul si nasterea naturala. La a doua nastere asa mi-a spus ca este cel mai bine sa procedam, avand in vedere circumstantele, si eu am fost de acord. In primul rand, nu cred ca exista nastere fara dureri. Oricum ar fi ea: cezariana sau normala. Si cand doare, doare rau. Adica nu degeaba sunt atat de celebre vorbele “durerile facerii”. Si daca doare rau, nu conteaza cat dureaza: un minut e cat o vesnicie! Am primit cateva urari inainte de nastere, urari carora nu m-am obosit sa dau explicatii: “Nastere usoara! Adica stai, tu o sa nasti prin cezariana, deci la tine e simplu!”. Iata cam cat de simplu este sa nasti prin cezariana: stii data la care vei naste. Cu cateva zile inainte, emotiile sunt atat de mari, incat parca nici nu le mai poti gandi. In ziua “Z” iti iei bagajul, sotul din dotare, si mergi la spital de bunavoie si nesilita de nimeni. Urmeaza consultul, fisa de internare. Tu oricum esti teleghidata. Apoi ajungi la blocul operator. Vezi sala cu luminile deasupra mesei, masa, ustensilele, asistentele si doctorii desprinsi parca dintr-un film (halate, masti, maini sterilizate). Stai intr-o pozitie incomoda pana ce anestezistul iti face rahi-peri (cazul meu, anestezii peridurale): intai anesteziaza local pielea (ustura), apoi croseteaza pe la coloana ta vertebrala si in cateva minute nu iti mai simti picioarele, apoi nu mai simti nimic de la mijloc in jos. La a doua operatie imi amintesc ca ma trecea pipi rau si brusc aceasta senzatie a disparut – am crezut ca mi-am dat drumul pe mine. Apoi esti urcata pe masa de operatie, este montata sonda urinara, branula pentru perfuzii, tensiometrul. Ii asculti pe doctori vorbind despre vacanta de vara, despre soacra, despre copii. In sala de operatii este frig: le-am spus asta de fiecare data! (este normal sa fie asa, caci este mediu steril). Mai faci si tu un comentariu, de amuzament. Sau spui anestezistei ca esti gata sa lesini, ca nu te simti bine deloc – cazul meu, caci mi-a scazut tensiunea in cateva minute de la 13 la 8. Oamenii se agita in jurul tau, apoi totul este bine. Simti ca cineva iti scoate maruntaiele, dar e ok, nu doare nimic. Si apoi auzi plansul copilului. Il si vezi, il saruti. Trec peste aceste momente, merita pagini separate, atat sunt de frumoase si de emotionante! Copilul este luat, tu stai cuminte la cusut: si uterul, si pielea. Inca e bine, nu simti nimic. Apoi vin brancardierii, te iau de pe masa de operatii (pe care raman halatele medicilor, tampoane, diverse alte lucruri imbibate in sange; da, sangele tau… daca ai curiozitatea sa te uiti, ca mine) si ajungi la reanimare. Cand incepe sa treaca efectul anestezicului, incep durerile: inciziile si uterul care se contracta (taiat fiind) in incercarea de a ajunge la dimensiunea lui normala, mi-au provocat cele mai mari dureri experimentate de mine pana acum. La prima nastere au fost insuportabile in noaptea ce a urmat dupa cezariana. La cea de-a doua nastere am trecut de prima noapte cu calmante doar in perfuzie, nu am folosit deloc cateterul montat in coloana. Din cand in cand venea medicul de garda si ma apasa pe burta, sa vada cam pe unde a ajuns uterul: totul ok, doar ca orice atingere pe burta doare ingrozitor! Stiam ca trebuie sa ma misc. Incercam sa nu stau doar pe spate, ci sa ma intorc cand pe partea stanga, cand pe cea dreapta. Dar mai intoarce-te cand ai sonda urinara, cateter in coloana, perfuzie in mana stanga, tensiometru pe mana dreapta, si niste “chestii” incredibil de grele ce imi masau picioarele de la genunchi in jos. Nu mai zic si de faptul ca parca urma sa iti aduni matele de pe jos la fiecare miscare… atat de mare era durerea cand faceam vreo miscare. Oricum, imi sustineam burta cu mana. Periodic veneau asistentele sa ne schimbe, caci sangeram abundent: eliminarea lohiilor poate dura pana la 6 saptamani dupa nastere. Si trebuia sa beau multa apa, pentru a elimina prin urina anestezicul. Nici la a doua nastere nu am dormit in noaptea de dupa operatie. Asa ca a doua zi, cand s-a schimbat tura si au venit asistentele la “mobilizare” eram tare “bucuroasa” sa le vad…. Mobilizarea inseamna ridicarea din pat. Toate fetele din reanimare stiam ce inseamna, caci eram la a doua nastere…. Nu mancasem de 2 zile, suferisem o operatie cezariana, pierdusem de 2 ori mai mult sange decat la o nastere normala… deci mobilizarea este un cuvant oribil! Durerile au fost maxime. Chiar si asa, la a doua nastere m-am pus mai repede in miscare decat la prima (cand picioarul drept mi s-a dezmortit abia a doua zi). Mi-am tinut burta cu mana, am strans din dinti, am incercat sa evit lesinul si ameteala privind in sus, am tarat dupa mine sonda urinara si, mai ales, am sperat sa nu stranut… La prima nastere durerile au durat 2 saptamani, la cea de-a doua au durat 1 saptamana.

Nu spun ca nasterea naturala este floare la ureche… dimpotriva! Cat am stat la reanimare, in noaptea de dupa operatie, au nascut natural 3 femei. Imi rasuna si acum in cap tipetele lor. Doare, doare, doare…

Apoi alaptarea: mi-am dorit mult sa alaptez, si primul si al doilea copil. Si am reusit! Desi ragadele voiau sa-mi strice planul… Ele sunt niste rani, mai mari sau mai mici, care sangereaza, care prind coji, care apar pe sfarcurile sanilor (norocul meu, la al doilea copil am facut ragade “frumoase” la ambii sani) si care dor ca simti cum te ia cu lesin. Acum au trecut dupa vreo 2 saptamani, la primul copil au trecut dupa aproximativ o luna.

Despre noptile nedormite, despre oboseala, despre incertitudini, despre temeri… nu stiu daca si ce sa mai scriu… Unele vin mai devreme, altele mai tarziu… bine ca nu vin toate deodata!

Pentru mine mi-am dat seama ca cel mai greu tolerez si gestionez faptul ca nu reusesc sa imi mai aud propriile ganduri. Nu mai am deloc timp eu cu mine. Ca parca m-am anihilat ca persoana. Dar… vad o raza de speranta: mi-am dat seama ca acest lucru ma deranjeaza cel mai tare. Si am inceput sa il abordez diferit acum, fata de cum am procedat la primul copil. Insa cred ca trebuie sa imi adun ideile, sa le scriu si apoi sa le pun in practica!

Totusi, gandindu-ma la toate prin cate am trecut, la faptul ca, asemenea atator alte femei, desi stiam ce presupune o nastere (prin cezariana) mi-am dorit si al doilea copil, stima de sine si mandria pentru tot ce am realizat imi cresc pe zi ce trece! Toate cele de mai sus se uita cand ai copiii alaturi. Nicio durere nu dureaza la infinit, iar dragostea pentru copii scurteaza orice suferinta pricinuita de nastere. De fapt, de aceea am si notat toate cele de mai sus. Sunt mandra ca am nascut doi copii minunati, iar amintirea experientelor mai putin placute imi dau convingerea ca mamele sunt de neoprit!

Dupa o saptamana

Am in minte titlul cartii lui Alexandre Dumas, “Dupa 20 de ani”… pastrand proportiile, desigur!

Astazi am fost inapoi la spitalul Malaxa, ca sa imi scot firele dupa cezariana. Pe drum am incercat sa imi amintesc la ce ma gandeam in urma cu o saptamana. Nu prea am reusit. Ma gandeam la prea multe si parca la nimic in acelasi timp. A trecut o saptamana: joi, pe 26 mai, pe vremea asta eram la reanimare. Cu perfuzie in mana stanga, cu tensiometru pe mana dreapta, cu cateter in spate, cu sonda urinara, cu niste “chestii” aberant de grele pe picioare pentru masaj. A, da, si cu dureri… Ceva mai mici decat prima data.

Acum o saptamana Stefanel era intr-un patut de spital, la capatul celalalt al coridorului pe care se afla sala de reanimare. Acum este in pat, langa tati si Ana.

De fapt, nu prea vreau sa povestesc despre mine, despre Stefanel, ci despre Ana. Despre ce copil extraordinar este. Dupa primele 24 de ore, dupa ce s-a odihnit, dupa ce au trecut emotiile revederii cu noi dupa o absenta de 4 zile, este iarasi copilul iubitor pe care il stiam.

Ma ajuta la orice este legat de Stefanel: la baie, la schimbat, la toaleta. Ia singura scutece, servetele, hainute. Ea decide cu ce il imbracam. Oriunde mergem, “il luam si pe Stefanel, da?” Sigur ca il luam, insa incerc mereu sa o incurajez si ii raspund: “Da, il luam, cum zici tu.” La somn Stefanel trebuie sa stea intre mine si ea: pe el il alaptez, ei ii dau laptele cu biberonul, in timp ce cu a nu-stiu-cata mana tin cartea din care le citesc amandurora. Uneori ii canta, si atunci el sta linistit, o asculta si o ingana asa cum se pricepe mai bine. Pana acum, el a fost rareori necajit, asa ca atunci cand el plange Ana il consoleaza: “Gata, gata…” sau ii spune plina de incredere: “Este in regula sa plangi, eu sunt langa tine”. Alteori il mangaie, il pupa si o vad ca, daca ar putea, l-ar strange in brate. Imi spune: “L-am iubit si eu” dupa o astfel de “repriza” de dragoste.

Si il pupa. Mult. Peste tot: pe fata, pe maini, pe picioare, pe cap. Si sunt pupaturi cu incredere si cu zgomot. La inceput era putin stresata daca il atingea mai tare, asa ca se uita la mine cu ochii ei mari si albastri, isi rasfrangea putin buza de jos si zicea: “Nu i-am facut nimic, doar l-am atins. Din greseala.” De fiecare data am asigurat-o ca este totul bine, nu s-a intamplat nimic. Iar daca observ ca totusi afectiunea este prea mare si ii apasa cam tare fie capul, fie gatul, incerc sa ii explic cum il poate iubi astfel incat sa fie si el confortabil, sau o rog sa ma iubeasca si pe mine ca pe Stefanel.

Bine, tot ea are grija sa-l si imunizeze: nu pot sa uit cum i-a stranutat pe fata intr-o seara, de-a tresarit Stefanel din toate madularele.

Da, Ana este un copil extraordinar.