Spatii de joaca pentru copii

Cand vine vorba de amenajarea unor spatii de joaca pentru copiii nostri, in casa sau afara, nu am dus niciodata lipsa de imaginatie; ne-au lipsit spatiul, timpul, banii, dar imaginatia niciodata.

Zilele trecute ma gandeam la cate idei am avut si cum au venit ele, cum le-am concretizat si ce “succes” au avut.

Prima data i-am facut Anei o casa dintr-o cutie de carton. Stateam intr-o garsoniera minuscula si ea nu avea un spatiu al ei. Asa ca a aparut ideea, au venit informatiile si materia prima, si a aparut casuta pe care am folosit-o pana s-a rupt definitiv. Seara o strageam, caci intindeam canapeaua ca sa dormim. A fost frumos.

Ana avea 1 an si 6 luni.

Apoi am inceput la Rosiori un “proiect” pe care vreau sa il cred putin amanat. I-am facut o casuta din sarma si am plantat in jurul ei fasole. Ideea era ca fasolea sa se urce si sa “invadeze” cadrul de sarma, construind astfel un adapost verde si util: Ana ar fi vazut etapele plantei, iar apoi am fi avut, probabil, fasole de-o fiertura. Nu am reusit sa ma ocup asa cum trebuie de aceasta idee, asa ca iarba a cotropit totul.

11059522_1007458445955714_82022954579433334_o

A urmat apoi alta casuta, tot de carton, dar mai sofisticata. Am cumparat-o din Lidl, inainte de Craciunul 2015. A fost folosita o vreme, insa parca n-a avut acelasi succes ca cea din carton simplu.

12377758_1113664138668477_2098612128359601324_o

A venit apoi Stefanel si toate planurile au fost putin amanate. Am reusit sa ne mutam si intr-o casa mai mare, cu balcon. La ultimul etaj. Intr-o zona ce momentan este santier oriunde as privi.

Balconul n-am reusit sa-l mai inchidem, asa ca vantul matura tot ce nu este bine legat sau fixat. Saptamana trecuta mi-a zburat una dintre serele mici in care am crescut rasadurile de castraveti. Moment decisiv: mergem si cumparam gard de trestie, sa nu mai pierdem lucruri pana cand reusim sa inchidem balconul.

Oricum, era o idee despre care mai vorbisem. Asa ca am luat 2 suluri de gard de trestie si am pus in jurul balconului. Ne-au mai ramas vreo 2 metri. Cristi nu vrea sa-i aruncam. Ma gandesc sa ii facem Anei un acoperis, ca o casuta. Cristi propune si niste stalpisori de lemn, ca tot demontasem caruselul lui Stefanel. Si mai leaga si niste sarme. Eu ii fac din niste melci sparti, 2 bete si putina sfoara un ornament maritim; dar ce-ar fi sa folosesc si colacul ala de spuma care zace prin cutiile mele de vreo 5 ani, plus niste panglica albastra de la o palarie, plus niste sfoara… Si sa punem ca decor si o palarie de paie, un covoras pe sanie si un scaunel?!

Si a iesit asta:

 

Asadar, imaginatie este! Si munca in echipa, ideile spuse de unul si continuate de celalalt mi se par ca aduc atat de multa valoare unor obiecte altfel uitate, aruncate, nefolosite.

Ce va mai urma, nu stiu nici eu. Dar abia astept!

Advertisements

1 Martie 2017

Am pregatit din timp martisoarele, pentru ca au fost dulci. La propriu. Asa ca ieri am facut aluatul, impreuna cu Stefanel. Cum se plictisise de stat pe jos si mutat jucarii, l-am luat in sistemul de purtare si am trecut la treaba.

unnamed-1

A stat cu mana peste mana mea de pe mixer: s-a distrat maxim! I-am dat sa miroasa produsele folosite, insa pana sa ajung la aluatul final a adormit. L-am asezat la el in patut si mi-am continuat singura treaba.

Aseara le-am copt si le-am impachetat impreuna cu Ana. Eu am ajutat-o cu capsarea snururilor si desfacutul plicurilor de hartie (nu stiu cum au fost facute, dar si mie mi-era greu). In rest, ea s-a ocupat de tot. M-a impresionat mult ca a tinut sa scrie ea singura, (“Cum pot eu” ca sa o citez) numele destinatarilor. Si mai mult, a tinut minte ce a scris pe fiecare plic.

 

Astept acum sa se intoarca de la gradinita, unde a ales sa imparta martisoare dulci adultilor (voia sa dea chiar si parintilor colegilor, dar s-a razgandit cand a vazut cum se micsoreaza numarul biscuitilor, asa ca s-a limitat doar la educatoare; ba chiar si pentru educatoare a spus “2 biscuiti fiecareia, ca sa ne mai ramana si noua de mancat!”) si celor 3 colegi (baietei) pe care ii pomeneste cel mai des si cu numele carora si-a botezat papusile.

O primavara minunata tuturor!

 

De vorba cu Ana

De asta-vara, de la Ana adunate:

 

Desfacem bagajele cu cumpărături. Ana si-a luat prosop. O intreb in care baie vrea să i-l agăț: in cea mare sau in cea mica? Ana raspunde: “Îl vreau in baia in care sunt eu”.

Ana a început să îi scrie lui Mos Crăciun ce cadouri isi dorește. Mi-a cerut o agendă, nu o foaie…

 Ana cumpara pungute (din hartie, pentru cadouri):
– Sa aiba Mos Craciun in ce sa puna darurile, sa nu vina cu ele in mana, ca se umple de par (isi doreste un pui de ren, dar “nu adevarat, de jucarie”… pfiuu, ca ma si vedeam in Laponia, dupa reni altfel)..

Eu incerc sa tin o dieta. Vine mama si ne face clatite.
Ana: – Lasa mami, iti fac eu o clatita cu dulceata de visine, sa iti treaca dieta. The end.

Îl iau pe Stefanel in brate: mirosea tot a vanilie.
Eu: – Ana, l-ai dat cu strugurel?
Ana: – Nu, l-am pupat.
După ce se dăduse ea cu strugurel.

Nu am televizor. De fix 20 de ani. Nu am murit fără el, nu m-am rupt de lume si am votat de fiecare dată. Acum, că sunt la maica-mea, zic să văd si eu “stirile”. In 2 minute aflu despre 3 morti, un spital cu gândaci si sobolani, furturi, accidente si violuri .. ..fara numar. Ana injghebeaza in seara urmatoare o poveste cu sânge, Salvare, Pompieri si cativa morti.
Bun, zic să încerc un alt post tv, Paprika. Vedem toate cum un domn simpatic face o ruladă cu miere si zmeură, apoi doi tipi mustăciosi fac un jeleu de fructe de pădure….uaaaaa….. Ana către maica-mea:
– Să faci si tu de-ăsta!

Clar, fără tv!

 

Acum câteva seri nu stiu cum vine vorba despre tatăl meu.
Ana: -Este aici?
Eu: -Nu, nu este.
Ana: -E mort?
Eu: – Nu, este în alt oras.
Ana: – De ce?
Eu: – Asa a vrut el, să nu stea lângă mine.
Ana: – Păi ăsta e tată?!

Vin cu Ana din oras. Fusesem la cumpărături si ne întorceam în liniște acasa. Ciudat, pentru că ea vorbește tot drumul: mult si tare, asa ca toata lumea intoarce capul după noi. Acum, asadar, liniste. Apoi incepe dialogul, brusc:
Ana: – De ce nu îi răspunzi lui Costică?
Eu: …… aaaaaa….. n-am auzit întrebarea.
Ana: – Cum nu?! Te-a intrebat unde mergi.

După ce am mângâiat pisoi invizibili, după ce am vorbit la telefon cu Mos Crăciun ca să îl ghidez prin oraș să stie cum ajunge pana la noi (a venit cu bicicleta), am stat de vorbă cu Costică până acasă.

Iar acasă, surpriză: ne astepta Stefan cel Mare! Nu domnitorul ci Stefan, prietenul lui Costică; l-a botezat si “cel Mare” ca să îl deosebim de Stefanel = Stefan cel Mic.

Am mai vorbit si de popa Trica, dar cu altă ocazie.

 

Ieri am scris despre o întâmplare ce mi-a adus un nod în gât. Si azi îmi iau inima în dinți și povestesc alta. Era înainte de Paste, deci Ana avea 2 ani si 8 luni. Vecinii cumpăraseră un ied viu. L-a adus ciobanul si l-a tăiat pe iarbă, lângă poteca ce duce în grădină. Ana nu a văzut ce s-a întâmplat, dar a văzut iedul culcat în iarbă. A crezut că doarme. După un timp, mergem amândouă în grădină și trecem pe lângă iarba plină de sânge.
Ana: -Uite, sânge! De unde este sângele?
Eu: -De la iedul vecinilor.
Ana: – A murit?
Eu: -Da.
Ana: -L-au tăiat?
Eu: -Da.
Ana: -Si l-a durut?

Noi mâncăm carne. Însă întrebarea ei mă ravaseste si acum. N-am avut răspuns pentru Ana. Doar pentru mine, si am tacut.

Am vorbit cu maica-mea despre cei 3 bebeluși morți de rujeola. Ana aude si vine la mine, asa că avem discuția de mai jos, eu încercând să nu o mint cu nimic, ci doar să mă țin de dialog:
Ana: -Bebelușii au murit?
Eu: -Da.
Ana: -Si acum sunt în pământ?
Eu: -Da.
Ana: -Si cand se întorc?
Eu: -Nu se vor mai întoarce.
Ana: -Rămân singuri în pământ, fără mama si tatăl lor?

Mi s-a pus un nod în gât. Nu mai stiu ce am mormăit, dar am luat-o in brațe. Este a doua oară când nu am răspuns la întrebarea ei. Când s-a întâmplat prima data a fost o situație pe care încă nu o pot povesti fără să îmi dea lacrimile.

 

Ana îmi spune acum cateva secunde: “Îmi place de tine oricand, asa cum ești!”

M-am întors de la bucătărie:
Eu: – Ana, i-ai pus brățara ta?
Ana: – El a vrut să i-o pun.
Eu: – Ti-a spus el că o vrea?
Ana: – Da, mi-a si mulțumit pentru ea!

De o perioadă bună de timp nu mai putem ieși liniștiți pe stradă, la Rosiori: niste băieți mai energici testează motoarele unor masini obosite, cu numere de GB si BG. Mă hotărăsc să fac o sesizare la Poliţie, poate, poate avem noroc si scăpăm de ei. Cu o seară înainte Ana este entuziasmată că mergem la Poliţie si turuie fără oprire: “Lasă că le spun eu că pot să omoare pe cineva, că le poate scapa volanul… Si nici Donald nu mai poate ieși cu bicicleta din cauza lor!”. A doua zi ajungem amandoua la Poliţie. Am “uitat” să le spun despre cât de necăjit este Donald. Ana, lângă ghidul urias de care se agățate cu mâinile astfel încât domnu’ ofițer îi vedea doar vârfurile degetelor zice: “Mami, să le spui si că au parcat pe locul meu!”. A rămas că solicitarea noastră ajunge la comandant…sper că fără Donald….

Astăzi de dimineață, încercând să ne trezim:
Eu către Stefanel: Ai steluțe in loc de ochii!
Ana: Si eu cum am ochii?
Eu: Ca doua flori.
Ana: Dar tu cum ai ochii?
Eu: Cum crezi?
Ana: Ca doua inimioare.

Ana a făcut ieri in mega-tantrum pentru că o s-a terminat carioca neagră. O altă culoare nici că îndeplinea dorințele eu, oricât am încercat eu să o conving. Nici faptul că s-a terminat culoarea nu a fost de înțeles pentru ea. La un moment dat îmi spune: “Nu mai vorbi cu mine, nu-mi mai spune nimic! Oricum tu nu insemni nimic pentru mine si nici nu mai esti mama mea!” Cele mai grele cuvinte….exercitii de respirație… Si azi e o zi mai bună, deocamdată…

Ne-am întors dintr-o mini-micro-vacanță în Bulgaria, la o pensiune ce a avut si jacuzzi. Unde, evident, am petrecut ceva timp după-amiezile când era prea cald să facem altceva. Pe drumul către România vorbeam cu Ana despre viitoarele vacanțe: la munte, la mare, la salină, la strand cu apă sărată, în Turcia, în Grecia… Până la urmă o întreb unde vrea să mergem. Răspunsul Anei: – Oriunde, dar să fie cu jacuzzi!

Ana ne-a tot povestit seara trecută despre pisoii ei (imaginari). Ce fac, unde stau, cum îi cheamă și ce culori au pe blăniță. La un moment dat îmi spune: -Poți să îi mângâi dacă vrei! Am zâmbit dar m-a apostrofat imediat: -Pisoii se supără dacă râzi de ei! Asa că iata-mă mângâind aerul cu seriozitate maximă. Cel mai tare mă temeam ca nu cumva să se mute pisoii de pe canapea si eu să nu prind de veste… Cum pisoii imaginari erau si foarte neastâmpărati, Cristi a strigat la unul dintre ei când a ieșit pe usa. Expresia de pe chipul Anei: neprețuită!

Pentru ca la Rosiori avem parte numai de senzatii tari: ies intr-o seara cu Ana, sa ne spalam pe dinti afara. Adia un oarecare vanticel. Ea prima, eu dupa ea. Ajung in prag si fosnetul frunzelor de la vita-de-vie ce ne inconjoara casa mi se pare cam prea puternic si ritmat. Nu vad minic in frunzis, desi aveam luminile aprinse afara. Apuc sa ii spun Anei sa intre in casa si pun zavorul. Vine si maica-mea, cu Stefanel in brate. Ii spun: “Cred ca este cineva in curte.” Aprindem toate luminile, ea in camerele de la strada, eu pe cele din spate. Incepem sa strigam din toate puterile: “Hotii, hotii!”. Eu asmut cainii, dar in seara aia erau legati, inca nu le dadusem drumul: era ora 22.30. Numara maica-mea hotii care fug (pe poarta, ba au mai pus si zavorul la loc): erau 6! Am sunat la 112 si a venit echipajul de politie, insa cum nu furasera nimic, au spus ca nu prea pot face mare lucru. Ana in schimb si-a vazut dorinta implinita: 2 politisti adevarati, cu lanterne si pistoale, masina cu girofar, la noi la poarta! Tot il pomenise pe Nelu’ politistu’ in ultimele zile (personaj din cartea “Hoinari prin anotimpuri”). Varianta Anei pentru cele de mai sus: “Au venit hotii… vreo 13. Apoi au venit politistii cu masina si i-au dus la spital, ca i-au batut pe hoti in masina!” Cred ca va scrie si romane politiste!

Cu câteva săptămâni în urmă, Ana spunea că vrea să scrie o carte cu titlul “În lumea poveștilor”. Astăzi mi-a spus cum se va numi prima poveste “Lupul dezamăgit fatal”.

 

Ma asez pe pat, sa il alaptez pe Stefanel.

Ana, speriata: – Vezi ca ai stat pe el!
Eu, convinsa ca am facut ceva oribil: – Pe cine?!
Ana: – Pe puiut!
Eu: – Care puiut?!
Ana: – Lasa acum, s-a scufundat deja.

Ok, are prieteni imaginari… Asa ca trebuie sa umblam cu grija prin casa.

 

Dragoste de sora: intr-o seara Stefanel era la maica-mea in brate, iar Ana ii luase locul in copaie, invelita pana la gat cu un cearsaf, stand ca belferii. Brusc, Stefanel incepe sa planga: barbat adevarat fiind, el plange doar cand ii este foame sau trebuie schimbat.

Ana: – Dati-i astuia ceva sa manance, sa nu moara.

 

Aseară Ana mi-a spus că va scrie o carte. Până acum i-a găsit titlul: “În lumea poveștilor”.

 

Ana are un perus turcoaz. Uitându-se la el, spune că sigur isi dorește si el un prieten; asa galben, cum este cel de pe cutia cu semințe. O întreb dacă galben sau verde. Ana: -Unul galben și unul verde. (Ajungem la 3 perusi). Eu: -Vom avea nevoie de un spațiu mai mare pentru ei. Ana: -Pai o să cumpărăm o colivie mare, unde să stea cel turcoaz, cel verde, cel galben și cel albastru. (Subtil, am ajuns la 4)…. Va urma.

Vin cu Ana de la piață. Observ că rămâne putin pe loc, în spatele meu. Strivea ceva cu piciorul. Eu: “Ana, ai călcat un gândăcel?” Ana: “Nu, avea un picior strâmb si eu i l-am îndreptat.”

Ana aseară, după ce am terminat de citit cartea si s-a cuibărit la mine in brate: “Mami, mi-e bine.”

Ne pregătim să plecăm la Rosiori: masina plină, Ana si Ștefănel în scaunele lor, noi doi gata. Cristi nu isi găsește telefonul. Se întoarce acasă. Eu rămân la masina cu copiii si mă gândesc s-o intreb pe Ana: -Ana, ai văzut cumva telefonul lui tati? Ana: -Da. Eu: -Unde? Ana: -În sertarul de la birou. Eu: -L-ai pus tu acolo? Ana: -Da. Eu: -Când? Ana: -Azi. Eu: -De ce? Ana: -Ca să știu de el. 😉 Bine că nu era pe silențios…

Vecinul de deasupra noastra are o viata sexuala foarte activa. Si pentru ca are patul lipit de perete, ii cunoastem bine performantele. Week-end-ul trecut s-a intrecut pe sine insusi si a prestat de 3 ori, la ore la care si Ana era treaza. Cum ea sesizeaza imediat zgomotele, ne spune:

– I-auzi, vecinul spala rufele vecinei cu masina.

Chiar asa!

 

Aseara:
Ana: – Asta-seara nu mancam acasa.
Eu: – Dar unde?
Ana: – La restaorant. (asa pronunta ea).
Eu: – Hm, asta-seara nu putem, caci nu avem bani.
Ana: – Vreau asta-seara!
Eu: – Noi nu avem bani. Daca ai tu, putem merge asta-seara. Deci, ai bani? (Eram sigura ca aici se va opri discutia)
Ana: – Am in pusculita, putem sa luam de-acolo.

Ptiu, am uitat de pusculita in care isi strange ea banii ca sa isi cumpere ce isi doreste….

 

Noi 4 în masina: eu m-am mutat pe scaunul din față, copiii în spate. Intreb: Ana, ce face Ștefănel? Ana: Nu stiu. Eu: Pai uita-te la el… Ce face? Ana: Iti spun acasă. Eu: Poți să îmi spui acum? Ana: Se uită cu ochii închiși la masini.

Am vorbit cu Ana la telefon prima dată pe ziua de azi: “Alo, ce faci, esti bine și tu? Că eu sunt bine, cu Patrocle, cu Labus… Boboceii s-au făcut mari… Si Ștefănel cum e, bine și el?” Pe nerăsuflate a aflat tot ce voia să stie.

Sfarsit de saptamana

La sfarsitul saptamanii trecute am pornit in cautare de locuri unde sa ne petrecem timpul liber, in afara Bucurestiului. Preferabil fara aglomeratie, fum de tigari, tipete si injuraturi. SI sa fie la aer. Si cu animale, desigur.

Asa ca prima oprire a fost la Domeniul Greaca.Pe drum pana acolo Ana a adormit. Asa ca, dupa ce am ajuns, am stat mai bine de jumatate de ora in masina, ca sa se trezeasca singura; nu am riscat sa fie morocanoasa daca o trezeam noi.

11225747_1015678788467013_3749020888620454601_n

Cand a terminat puiul de somn, am iesit, in fine, la aer. La Domeniul Greaca exista piscina pentru adulti, dar si pentru copii. Nu le-am testat de data aceasta, pentru ca nu venisem dotati cu cele necesare. Exista si loc de joaca pentru copii, insa nu este nici macar un strop de umbra in jur. Si cum week-end-ul trect a fost canicular… am decis sa-l ocolim. Pentru a ajunge la locul de joaca, trebuie platit accesul la piscina.

Am mers tinta la ponei. Au inseuat oamenii pe cel mai bland dintre ei, speranta noastra fiind ca Ana va vrea sa si urce in sa, cu noi pe-alaturi. Nici pomeneala! Am platit 30 de lei pentru 15 minute de stat langa ponei. Nici macar nu s-a uitat la el, ci a scotocit to timpul in punga cu hainele de schimb luate de-acasa. Putin i-a atras atentia micutul manz, insa mai mult s-a ferit de el, decat sa incerce sa-l atinga.

Bun…. Dupa 15 min., am plecat catre terasa. Era cam devreme pentru ora mesei, asa ca am plecat catre Casa Vlasia. Aici am inceput cu masa de pranz, am vazut piscina, dar am continuat cu putina muzica live si un ventilator urias, ce i-a placut mult Anei:

11402857_1014212198613672_4137245960427531366_o

Si am continuat sederea noastra la ferma. Este o ferma adevarata, cu rate, gaste, gaini, bibilici, magari, vaci, cai, capre, caini si porci. Cei din urma i-au placut cel mai mult Anei, pentru ca erau si 2 scroafe cu purcei de o saptamana… mici, roz, cu picioare inca nesigure si urechi transparente!

I-a placut si mirosul de balegar, i-a placut si namolul… cred ca s-ar fi alaturat bucuroasa porcilor Mangalita, care sa tavaleau pe toate partile…

Am cantarit mult daca sa alegem Casa Vlasia sau Ferma Animalelor. Am mai intrebat pe ici, pe colo, si concluzia a fost ca cele doua nu se compara. La Casa Vlasia Ana a intrat in cardul de gaste, cat pe ce sa se duca sa ia ouale din cuibar, o capra s-a gandit ca rochia mea cu flori este de mancare… si tot asa. La Ferma Animalelor totul mi se pare foarte comercial, putin fals, ceva mai mult limitat si, mai ales, super-aglomerat. Pentru mine o ferma este altceva, in primul rand diferit de o gradina zoologica (asa cum imi pare Ferma Animalelor).

Am plecat cu greu de-acolo, ne-a placut tuturor foarte mult.

11416399_1015552445146314_4815226319768501470_o

La intoarcere am facut o oprire si la campingul Casa Alba, din Baneasa. Ne-a placut tare mult ceea ce am vazut: copaci, loc de joaca in apropiere, restaurantul Casa Alba in zona, loc pentru corturi, dusuri cu apa calda non-stop si toalete foarte curate. Costul este de 30 lei / persoana / zi. La cort.

Ana dormea, asa ca oprirea noastra a fost scurta. Data viitoare, insa, venim cu tot calabalacul: cort, saltele, etc.

Dupa ce am plecat de-acolo n-am mai ajuns acasa, ci in parcul Tineretului, la fantana destinata copiilor. Si cum era foarte cald….

10317548_1014880398546852_1888418943364738611_o

10170808_10207337236774334_3064429899092746934_n

A doua zi, duminica, am fost la inot. Langa cladirea ce adaposteste bazinul, exista un grajd. Cu 3 cai, folositi pentru antrenamentele echipei de pentatlon si pentru concursuri. Am luat de-acasa mere, morcovi, pastarnac si patrunjel, iar dupa ora de inot ne-am infiintat la grajduri. Ana a fost super-incantata sa vada cum imi mananca caii din palma. Data viitoare a spus ca le va da ea sa manance. S-o vad si pe-asta… Cred ca, de fapt, ii plac mai mult caii decat poneii. Mi-a spus clar ca poneii nu-i plac pentru ca au picioare mari si ea este mica.

Dupa-amiaza, inapoi la balaceala: de data asta si cu mai multe schimburi de haine, si prosop dupa noi!

10312670_10207337233774259_2319082200336022505_nSi nu, fantanile arteziene nu au fost suficient de multe…

11402683_10207337242214470_2095418199758298728_n

Cam asa au fost zilele de 13 si 14 iunie 2015: su-per-be!

“Impreuna pentru Ana!”

Am fost invitata intr-o zi de o prietena sa dau “Like” unei pagini de pe Facebook. Inainte de a face asta, am vrut sa vad despre ce este vorba. Asa am descoperit pagina “Impreuna pentru Ana!”. Care, pentru mine cel putin, nu este doar o alta pagina intr-un mediu virtual. Am vazut acolo o fetita, Ana, care m-a impresionat. Mai intai prin privirea ei, care semana atat de mult cu privirea Anei mele. Cineva mi-a spus despre Ana mea ca priveste in sufletul oamenilor. La fel am simtit si cand am vazut in fotografii privirea Anei despre care vreau sa va povestesc. Apoi, desigur, m-a impresionat faptul ca aveau acelasi nume. Si sunt destul de apropiate ca varsta. Dar Ana pe care am descoperit-o intr-o pagina de Facebook m-a impresionat prin lupta pe care o poarta; prin zambetele ce-i lumineaza fata atunci cand citostaticele lipsesc, prin curajul in fata durerii, prin dorinta de a creste mare si sanatoasa. Si m-a impresionat micuta Ana si prin parintii pe care ii are alaturi: in primul rand prin decenta lor, prin speranta neclintita pe care o au, prin felul in care reusesc sa depaseasca momente atat de grele. Pentru ca, parcurgand randurile scrise de mama Anei, am aflat ca micuta a fost diagnosticata cu leucemie. Cand avea 6 luni. Am citit toate gandurile scrise de mama Anei; unele insemnari le-am recitit. Mi-au ramas in suflet cuvintele simple, scrise cu sinceritate, scrise uneori cu bucurie, alteori cu tristete. Emotia transmisa nu o pot descrie in cuvinte. Am vazut fotografiile cu micuta Ana si mi s-au adunat lacrimile in barba cand mana ei micuta era acoperita cu pansamente din care se ivea capatul unei branule. Urmaresc zilnic pagina si chiar simt veselia micutei Ana atunci cand ii este mai bine, cand zambeste, cand durerile mai trec. Atunci cand nu citesc nimic nou, ma gandesc doar ca totul este in ordine si ziua urmatoare voi vedea in imaginile postate cum Ana se dezveleste noaptea, cum isi bea biberonul cu lapte, cum isi admira talpile picioarelor; cum stie ea sa fie copil. Un copil curajos, care duce o lupta. Lupta pe care o va castiga. Dar pentru care este nevoie de timp, de rabdare si de multa incredere, de speranta si credinta. Iar noi ii putem fi alaturi. Cu un gand bun, cu o rugaciune, cu o vorba de incurajare. Sau in orice alt mod gasim potrivit. Cei care doresc pot face donatii la numarul 0900 900 042 (4 euro/apel). Numarul este apelabil doar din reteaua de fix a Telekom. Sau in conturile BRD de mai jos: RO62BRDE030SV51850940300 RON RO07BRDE030SV51851070300 EUR RO96BRDE030SV51851230300 USD RO30BRDE030SV51851580300 GBP COD SWIFT BRDE ROBU BRD GSG AGENTIA DOBROGEANU GHEREA Titular cont: DRUGA GEORGIAN ANTON ….sau in contul PayPal yrynuka2002@gmail.com, ….sau se pot dona cei 2% din impozitul pe salariu prin intermediul formularului 230 (disponibil mai jos). Formularul completat trebuie sa ajunga la familia Druga in original. Il puteti aduce la IC Fundeni sau trimite prin posta cu confirmare de primire la adresa: DRUGA GEORGIAN, Aleea Apusului, bl. 11, sc. A, ap. 1, parter, loc. Stefanesti, jud. Arges. Ideal ar fi ca aceste formulare sa ajunga la familia Druga pana pe data de 1 mai 2015, pentru a putea fi depuse la ANAF inaintea datei de 25 mai 2015. Nu trebuie sa asteptam Pastele sau Craciunul pentru a fi alaturi de cineva care are nevoie de o mana de ajutor. Putem face un lucru bun si intr-o zi din martie. Sau din iunie. Orice vindecare cere timp, rabdare, si resurse. Desi situatiile nu pot fi comparate, imi amintesc de zilele in care am fost internata cu Ana mea in spital, apoi cheltuielile cu tratamentul… si toate pentru o (de-acum banala) enterocolita. Daca doriti sa o cunoasteti pe micuta Ana, sa trimiteti o incurajare parintilor, sa vedeti ce inseamna curajul si demnitatea in fata unei astfel de incercari, sa invatati cum sa sperati in lucruri bune si frumoase, puteti vizita pagina “Impreuna pentru Ana!” Desi am scris acest articol din proprie initiativa, as dori acum sa spun ceva in numele parintilor Anei: as dori sa multumesc tuturor acelora care, din timpul lor isi vor rupe cateva minute sa completeze si sa expedieze formularul de mai jos; tuturor acelora care vor trece pentru putin timp peste propriile probleme si griji si vor dori sa fie alaturi de micuta Ana; tuturor acelora care vor gasi o cale de a contribui la redarea zambetului unui copil! formular 230

Despre copilarie

Inca nu stiu daca titlul postarii se refera la copilaria mea sau a Anei… Vom vedea…

Eu cred cu putere ca am avut una dintre cele mai frumoase copilarii: la curte, cu mama’ cu maia si tataie, cu multi oameni in jur (3 familii), cu cereri care nu erau refuzate si pretentii negociate pana in panzele albe, cu pupaturi si multe imbratisari, dar fara certuri, fara batai, fara scandaluri, fara bautura si altele asemenea. In zilele obisnuite din saptamana eram 4 verisori, 3 parinti si 4 bunici. Sambata ne strangeam si mai multi.

Stateam in gradina, la umbra nucului, mancand nuci noi cu miere sau facand schimb de timbre cu vecinii. Am invatat sa mergem pe bicicleta pe strada, dupa ce au asfaltat-o si a aparut canalizarea. Pentru ca, initial, aveam strazile doar cu pamant si ce miros frumos era dupa fiecare ploaie, vara!

Curtea era mai mereu plina cu flori; cand simteam miros de zambile si liliac, stiam ca vine Pastele. Ploile de vara le petreceam afara, sub sopron, iar pe cele de toamna la caldura sobei. Primaverile cautam rame in pamantul intors cu cazmaua de tataie, care facea razoarele; toate legumele din gradina ajungeau de salate de vara si cateva muraturi de toamna, ca in rest nu se facea mai nimic, dar era mare placerea pregatirii rasadurilor, primavara. Ramele insa, multe si grase, sfarseau inevitabil in gusile transparente ale puilor de la closti sau in gusile mari si nesatule, ca niste saci fara fund, ale gainilor batrane. La cocina mai guita un purcel, si la noi, si la rudele cu care imparteam aceeasi curte.

Iernile cu zapezi, verile cu calduri. Primavara cu miros de salcam, apoi urma vara anuntata de parfumul teilor, apoi toamna cu ploi ce rapaneau in tabla casei si iarna cu scrisori catre Mos Craciun puse la usa de la podul casei.

Apoi erau vacantele scolare… Doamne, cat imi lipsesc! Noi, verisorii, umblam langa toata ziua. Una dintre cele mai frumoase amintiri era cortul facut dintr-un cearsaf si protapit in vita-de-vie din gradina. Cea mai mare durere a noastra era ca nu aveam voie afara din curte – de cand aveam strada asfaltata, traficul crescuse mult (adica, pe langa carute trase de cai si ghiociuri trase de magari, mai treceau si “Dacii” si “Oltcituri” si motociclete cu atas…).

Am copilarit mult; si dupa ce am plecat de-acasa m-am simtit tot copil. Poate de aceea am facut unele lucruri mai tarziu in viata (m-am casatorit la 29 de ani, iar pe Ana am facut-o la 36 de ani). Legatura cu cei de-acasa a fost si este in continuare stransa, desi a ramas acum numai mama. Pana sa o am pe Ana mergeam la ai mei din 2 in 2 saptamana; acum mai rar.

Stiu ca, de cate ori ma intorc acasa, unele lucruri sunt la fel: mirosul florilor, gainile, caini si pisicile, mirosul de foc in soba, mirosul de pamant reavan in gradina, mirosul de fum cand toamna ardem frunzele cazute din pomi.

Dar zilele astea am simtit o durere in suflet. Atat de mare ca a devenit un rau fizic.

Unele lucruri inca mai sunt acolo, din copilaria noastra, dar oamenii incep sa fie din ce in ce mai putini. Intai am plecat noi, verisorii, pe la scoli, apoi pe la locurile de munca. Am plecat si, treptat, nu ne-am mai intors acasa aceiasi. Mai sunt momente cand ne nimerim toti acasa, dar unul are doi copii si abia daca apuca sa schimbe doua vorbe cu restul, altul are doar unul, altul vine mai rar ca are serviciul mult prea departe, altul este inrait de viata. Desi nu mai suntem la fel ca atunci cand am plecat, noi macar ne mai putem intoarce. Dar treptat, incep sa plece batranii… pe drumul fara de intoarcere. Primul a plecat tataie, cel mai batran din curte; apoi maia, dupa o boala dusa pe picioare si o alta care nu i-a dat nici o sansa. Acum a plecat si bunicul verisorilor mei, la o varsta la care noi nici nu indraznim sa speram (91 de ani) si dupa o suferinta crunta de 40 de zile. Iar noi, verisorii, am ajuns sa ne intalnim si la astfel de ocazii. Si ne mai aducem aminte din copilaria despre care am vorbit in primele randuri si parca totul a fost intr-o alta viata. Se duc oamenii care au facut posibile atatea amintiri frumoase. Se duc batranii, apoi, dupa ce vor trece alti ani linistiti se vor duce si parintii nostri; mi-e frica si simt un nod in gat cand ma gandesc la curtea goala, la scaunele care vor ramane atarnate in magazii, la gardul si poarta unde ne asteptau mereu cate 3-4 oameni sa ajungem acasa. Iar apoi, dupa ce vor fi trecut prea repede alti ani, dupa ce vor fi mai multi cei trecuti dincolo decat cei pe care-i stim pe-aici, va veni si randul nostru… E normal si natural sa fie asa. Incet, incet, copilaria mea se duce si ea, tot ma departe si parca tot mai greu de regasit.

Si acum vine intrebarea cea mare, care leaga copilaria mea de copilaria Anei: vom reusi noi, parinti care acum traim printre blocuri, care nu mai muncim pamantul, care asteptam pachet de-acasa ca sa mancam oua de tara, vom reusi noi, asadar, sa lasam astfel de amintiri si capsorul asta atat de iubit?