Despre copilarie

Inca nu stiu daca titlul postarii se refera la copilaria mea sau a Anei… Vom vedea…

Eu cred cu putere ca am avut una dintre cele mai frumoase copilarii: la curte, cu mama’ cu maia si tataie, cu multi oameni in jur (3 familii), cu cereri care nu erau refuzate si pretentii negociate pana in panzele albe, cu pupaturi si multe imbratisari, dar fara certuri, fara batai, fara scandaluri, fara bautura si altele asemenea. In zilele obisnuite din saptamana eram 4 verisori, 3 parinti si 4 bunici. Sambata ne strangeam si mai multi.

Stateam in gradina, la umbra nucului, mancand nuci noi cu miere sau facand schimb de timbre cu vecinii. Am invatat sa mergem pe bicicleta pe strada, dupa ce au asfaltat-o si a aparut canalizarea. Pentru ca, initial, aveam strazile doar cu pamant si ce miros frumos era dupa fiecare ploaie, vara!

Curtea era mai mereu plina cu flori; cand simteam miros de zambile si liliac, stiam ca vine Pastele. Ploile de vara le petreceam afara, sub sopron, iar pe cele de toamna la caldura sobei. Primaverile cautam rame in pamantul intors cu cazmaua de tataie, care facea razoarele; toate legumele din gradina ajungeau de salate de vara si cateva muraturi de toamna, ca in rest nu se facea mai nimic, dar era mare placerea pregatirii rasadurilor, primavara. Ramele insa, multe si grase, sfarseau inevitabil in gusile transparente ale puilor de la closti sau in gusile mari si nesatule, ca niste saci fara fund, ale gainilor batrane. La cocina mai guita un purcel, si la noi, si la rudele cu care imparteam aceeasi curte.

Iernile cu zapezi, verile cu calduri. Primavara cu miros de salcam, apoi urma vara anuntata de parfumul teilor, apoi toamna cu ploi ce rapaneau in tabla casei si iarna cu scrisori catre Mos Craciun puse la usa de la podul casei.

Apoi erau vacantele scolare… Doamne, cat imi lipsesc! Noi, verisorii, umblam langa toata ziua. Una dintre cele mai frumoase amintiri era cortul facut dintr-un cearsaf si protapit in vita-de-vie din gradina. Cea mai mare durere a noastra era ca nu aveam voie afara din curte – de cand aveam strada asfaltata, traficul crescuse mult (adica, pe langa carute trase de cai si ghiociuri trase de magari, mai treceau si “Dacii” si “Oltcituri” si motociclete cu atas…).

Am copilarit mult; si dupa ce am plecat de-acasa m-am simtit tot copil. Poate de aceea am facut unele lucruri mai tarziu in viata (m-am casatorit la 29 de ani, iar pe Ana am facut-o la 36 de ani). Legatura cu cei de-acasa a fost si este in continuare stransa, desi a ramas acum numai mama. Pana sa o am pe Ana mergeam la ai mei din 2 in 2 saptamana; acum mai rar.

Stiu ca, de cate ori ma intorc acasa, unele lucruri sunt la fel: mirosul florilor, gainile, caini si pisicile, mirosul de foc in soba, mirosul de pamant reavan in gradina, mirosul de fum cand toamna ardem frunzele cazute din pomi.

Dar zilele astea am simtit o durere in suflet. Atat de mare ca a devenit un rau fizic.

Unele lucruri inca mai sunt acolo, din copilaria noastra, dar oamenii incep sa fie din ce in ce mai putini. Intai am plecat noi, verisorii, pe la scoli, apoi pe la locurile de munca. Am plecat si, treptat, nu ne-am mai intors acasa aceiasi. Mai sunt momente cand ne nimerim toti acasa, dar unul are doi copii si abia daca apuca sa schimbe doua vorbe cu restul, altul are doar unul, altul vine mai rar ca are serviciul mult prea departe, altul este inrait de viata. Desi nu mai suntem la fel ca atunci cand am plecat, noi macar ne mai putem intoarce. Dar treptat, incep sa plece batranii… pe drumul fara de intoarcere. Primul a plecat tataie, cel mai batran din curte; apoi maia, dupa o boala dusa pe picioare si o alta care nu i-a dat nici o sansa. Acum a plecat si bunicul verisorilor mei, la o varsta la care noi nici nu indraznim sa speram (91 de ani) si dupa o suferinta crunta de 40 de zile. Iar noi, verisorii, am ajuns sa ne intalnim si la astfel de ocazii. Si ne mai aducem aminte din copilaria despre care am vorbit in primele randuri si parca totul a fost intr-o alta viata. Se duc oamenii care au facut posibile atatea amintiri frumoase. Se duc batranii, apoi, dupa ce vor trece alti ani linistiti se vor duce si parintii nostri; mi-e frica si simt un nod in gat cand ma gandesc la curtea goala, la scaunele care vor ramane atarnate in magazii, la gardul si poarta unde ne asteptau mereu cate 3-4 oameni sa ajungem acasa. Iar apoi, dupa ce vor fi trecut prea repede alti ani, dupa ce vor fi mai multi cei trecuti dincolo decat cei pe care-i stim pe-aici, va veni si randul nostru… E normal si natural sa fie asa. Incet, incet, copilaria mea se duce si ea, tot ma departe si parca tot mai greu de regasit.

Si acum vine intrebarea cea mare, care leaga copilaria mea de copilaria Anei: vom reusi noi, parinti care acum traim printre blocuri, care nu mai muncim pamantul, care asteptam pachet de-acasa ca sa mancam oua de tara, vom reusi noi, asadar, sa lasam astfel de amintiri si capsorul asta atat de iubit?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s