Am asteptat ziua libera de Rusalii cum poate n-am asteptat concedii mai lungi. Imi planuisem atat de multe pentru week-end-ul prelungit (cu o zi, dar era zi libera), incat parca ar fi fost nesfarsita!
Si am avut parte de o “vacanta” dupa care am avut nevoie de inca o saptamana de recuperare: am stat si in spital, am scos (eu) inca un molar de minte (al doilea in 3 saptamani), am pierdut boboceii de rata… Dar pana la urma totul a fost bine.
Asadar, sambata, pe 30 mai, pornim catre Rosiori. Toate bune si frumoase, Ana calma si voioasa la drum.
Ajungem acasa la Rosiori si Cristi trebuie deja sa revina la Bucuresti: pleca o saptamana in Franta.
Asa ca sambata ne facem de lucru prin gradina pasarilor, care erau acum multe si colorate. Boboceii de rata mai crescusera, desi se imputinasera ca numar: cu o noapte inainte disparuse unul dintre ei. Maica-mea il banuia (pe nedrept) pe Patrocle: ca a iesit ratusca pe sub gard, ca s-o fi dus la cusca lui… c-o fi, c-o pati, nu prea imi venea sa cred. In fine, stam cam toata ziua cu gainile si cocosul.
A doua zi, duminica, se apuca Ana sa vada cum e cu roata olarului, pe care i-o cumparasem din Bucuresti, dar i-o oferisem abia la Rosiori, ca sa se poata juca afara.
Dupa care mergem in gradina, la leaganul verisorilor mei. O vad cam moale: mi se aseaza in brate si aproape adoarme. Pun mana pe gat si pe obraji: ardea ca focul. O iau usor in brate, sa nu se sperie, o duc in casa si ii pun termometrul: 39,7. Hm… asa febra nu mai avusese de un an de zile, de cand cu enterocolita. Incep (pentru a doua oara in viata ei) sa i dau Panadol la 8 ore, alternativ cu Nurofen tot la 8 ore. In 15 minute era pe picioare, fara febra, dadea o raita pe la cuibare:
Masa de pranz a fost ca de obicei vara: cam “subtire”. A urmat somnul de dupa-amiaza. Cand s-a trezit, era iarasi ca focul: 38,7. Ii pun supozitor Novocalmin. O las mai departe cu Panadol si Nurofen. Dupa supozitor, iarasi toate bune si frumoase. Aproape ca imi placea sa-mi imaginez ca ce a fost mai greu a trecut. Seara insa… 39,9: dupa Panadol, Nurofen, Novocalmin si impachetari. Ok, nu-i pot scadea febra, nu avea rost sa mai aman: chem salvarea si pe la miezul noptii eram la spital in Rosiorii de Vede, la Caritas. Avea febra 40: branula, fenobarbital, algocalmin, gentamicina. Internare 5 zile! Concluzia: “rosu in gat”. In maxim jumatate de ora scazuse febra si Ana dormea. As fi dormit si eu daca nu ma chinuia o masea ce, oricum, imi daduse de furca o saptamana!
Luni dimineata, se scoala voioasa nevoie mare: radem, ne mai jucam, mai citim… dar avea si ea o grija: “coco” si “ou”.
Mai iesim pe holul spitalului, mai mergem la consultatie… Spitalul si salonul unde stateam aratau incredibil de bine: curat, proaspat renovat, personalul foarte in regula. Dar totusi… 5 zile?! Ne urcam amandoua pe pereti…
Asa ca cer externare pe proprie raspundere, semnez, scoatem branula si plecam acasa. Continuam tratamentul cu antibiotic pe cale bucala: pentru a doua oara ii dau antibiotic. Niciodata n-am fost de acord cu medicamentele, cu antibioticele nici atat. Mi se pare ca prea multi doctori se grabesc sa le prescrie, prea multi parinti le administreaza imediat. Dupa ce ma consult si cu medicul pediatru al Anei, decid sa pastrez schema de tratament data din spital.
Asa ca dupa-amiaza Ana era la treaba, cu gainile.
Restul zilelor a curs lin, fara alte probleme de sanatate. Am continuat tratamentul si totul a fost in regula.
Ne-am bucurat de cirese si capsune, de la noi din gradina.
Am descoperit, mult prea tarziu, din pacate, ca o nevastuica sau un dihor ne-a luat si ceilalti 3 bobocei de rata. I-am gasit peste vreo 2 zile, morti si inghesuiti dupa niste scanduri. Pe al patrulea il urcase dihania sus, pe cotetul gainilor. Nici macar nu i-a mancat, doar i-a omorat si i-a ascuns. De atunci nu s-a mai repetat, desi ne-am temut pentru puii de gaina. Cum sunt multe gradini, case si magazii in zona, ne-a fost teama sa nu se fi cuibarit in apropiere vreun “criminal in serie”.
Pana la urma, am cumparat inca doi boboci de rata, care acum dorm in casa, pana s-or face mai maricei.
Ne-am intalnit fata in fata cu o broscuta tare dragalasa, care venea intr-un lighean cu apa (destinat ei, de-acum), si pe care am tinut-o captiva cateva minute intr-un borcan, ca sa o vada Ana mai bine.
Dupa aceea, i-am dat drumul ca sa se duca la “mami ei”, cum zice Ana.
Diminetile racoroase ne placeau cel mai mult.
Dar si zilele calduroase, cand mergea desculta pe-afara.
Sau puneam o patura pe jos, asa cum faceam si eu cand eram mica, si isi rasturna toate jucariile, cretele, tricourile…
Sau mergeam sa mancam cirese din pom.
Au fost si zile ploioase, dar frumoase: dansa in ploaie.
Serile ieseam la poarta, sa vada caii. Au oprit cativa carutasi, “sa vada fata calu'”.
Serile aveau parfumul florilor din gradina.
Sau mergeam la gradinita unde si eu am mers cand am fost mica. De foarte putine ori, adevarat, caci nu prea mi-a placut. Am regasit insa totul asa cum l-am lasat in urma cu 35 de ani: aceleasi leagane, acelasi tobogan…
Pe drumul inapoi spre casa ii placea sa se uite in curtile oamenilor, asa cum si mie imi place sa fac uneori.
Apoi mergeam sa vedem cum s-au culcat gainile, cocosul Floricel in special.
Cand intram, in sfarsit, in casa, incepea sa-si aranjeze hainele din lada patului.
Cu mancarea n-a avut o “relatie” prea stralucita: nu-i placea nimic, asa ca, tot intreband-o ce ar vrea sa manance, am ajuns la iaurt. Si cu el a trait zile bune.
Incet-incet a inceput sa manance foarte multe fructe, desi la inceput le scuipa imediat ce le punea in gura, spunand ca sunt “acr”.
S-a imprietenit cu gainile.
Cu morocanosul Jimmy.
Si cu blandul Labus.
I-am reamintit de cei trei pui de gaina cu care am impartit o vreme garsoniera si care acum s-au facut mari.
A pus mana pe ei, pentru prima data (nu ii place sa atinga fulgi), si a zis “place, place”. Deci e de bine!
In rest, gradina a fost a ei. Gradina care, indiferent de anotimp, e atat de frumoasa. Si chiar daca au inceput s-o napadeasca buruienile, stiu ca la primavara va fi iar plina de flori. Au inflorit trandafirii prinsi de mine cu borcanul. Macesul s-a trecut, dar va veni iar vremea lui, in toamna. Perele incep si ele sa atarne greu in parul batran de peste 40 de ani, la radacina caruia am ingropat toti prietenii necuvantatori dragi mie. S-au prins rasadurile de cimbru si busuioc, si ardeiul bulgaresc. A rasarit sfecla rosie si socul in inceput sa faca fructe.
De fiecare data ma simt la fel in gradina copilariei: vesela si, in acelasi timp, nespus de trista. Mai mult decat oriunde aici imi vin in minte amintiri… multe, calde si dureroase. Ma napadesc si gandurile, si lacrimile, ca de fiecare data. Imi vin asa, deodata, in minte toate cate le-am petrecut aici, unde voi fi intotdeauna acasa. Si oricate altele as avea pe cap, cu Ana, cu serviciul, cu casa, aici altii imi ocupa gandurile; altii care nu mai sunt, care s-au dus si nu se mai intorc.
Si de-aia aici va ramane totdeauna un loc special pentru mine, va ramane mereu gradina copilariei mele. Gradina copilariilor noastre.
De mana cu Ana, la brat cu Stefanel 