Despre nervi

De data asta, despre nervii Anei. De cateva saptamani, dupa ce ajunge acasa de la gradinita, urmeaza o criza de plans. Ceas, in fiecare seara. Atat de cunoscutele “tantrumuri”. Sau cum s-or mai numi ele.

Uneori sunt de mai scurta durata, alteori dureaza ceva mai mult. Cand au aparut primele tantrumuri ale Anei, am inceput sa citesc despre ele. Despre ce le cauzeaza. Despre cum trebuie procedat. Despre multe alte pareri, experiente, sfaturi, etc.

Desi adaptarea la gradinita merge extraordinar de bine, totusi acasa are astfel de descarcari. Primele, desi stiam la ce sa ma astept si cum sa le tratez, ca doar citisem despre ele, primele n-au fost deloc asa cum am crezut. A fost foarte greu. De vreo doua ori am inceput sa plang. Uneori ma suparam si eu atat de tare incat simteam un val de caldura ce-mi inunda corpul. Alteori ma panicam; incercam sa inteleg unde am gresit, ce trebuie sa fac diferit.

Ei, acum, dupa atatea si atatea plansete, chiar am capatat calmul necesar pentru a aplica cele citite. In primul rand, incerc sa previn un tantrum. Atat cat reusesc, iar in ultima vreme se pare ca nimic nu merge. Explicatia esecurilor mele ar fi probabil foamea (ajungem de la gradinita si pregatim rapid cina cu mancaruri proaspete), oboseala (desi s-a adaptat la gradinita, totusi somnul cel dulce de dimineata este mai scurt, iar somnul de dupa-amiaza nu-i ca cel de-acasa), probabil si frustrari acumulate peste zi.

De cand intram in casa de la gradinita si pana asezam masa (uneori si in timpul acesteia), Ana plange. Si nu oricum. Cu tipete si lacrimi mari, Cu haine, jucarii, orice obiect ii pica la indemana aruncate te miri unde. Cu tavaleli pe jos. Cu de toate.

De cateva zile abia reusesc, de fapt reusim, sa ne gestionam propriile reactii. Ii stam in preajma si avem grija sa nu se loveasca singura. Nu o mai iau in brate, pentru ca nu ajuta. Nu incerc sa ii distrag atentia – oricum, pana nu isi descarca toti nervii, nimic nu conteaza. Nu ridicam tonul, desi uneori vorbim mai tare ca sa ne facem auziti. Ii spun ca e in regula sa planga, ca nu o pot ajuta deocamdata si ca o sa treaca. Nu stiu cat reusesc sa ii transmit prin vorbele mele, pentru ca uneori am impresia ca nu ma aude printre tipete si plansete. O lasam sa planga cat are de plans.

Si cand apele se linistesc, e cu zambetul pe buze, mananca pepene rosu, apoi ne uitam impreuna la margele.

Asemanari intre viata reala si carti sunt. Multe. Insa temerile, frustrarile, oboseala exista doar printre randuri. Pe acestea din urma le-am gasit cel mai greu de inteles, de gestionat, de depasit. Insa cred ca incep sa ma pricep!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s