Din casa noastra

Da, dau din casa cateva informatii. Pentru mine au fost foarte utile atunci cand le-am aflat, asa ca intentionez sa le adun aici, in jurnal, pentru aducerea mea aminte si pentru ca altii sa le poata cunoaste si, de ce nu, folosi.

Avea Ana 2 saptamani si ceva cand am inceput cu ea lectiile de inot acasa. Stres maxim sa fie cada curata. Am cautat produse eco, bio si tot asa. Evident, le aveam deja la indemana. Si inca le folosesc: plicurile cu bicarbonat de sodiu. Curata excelent cada, chiuveta, vasul de toaleta. Il presar pe suprafata de curatat umeda si apoi sterg cu buretele.

Pantofii au uneori miros neplacut: se rezolva tot cu bicarbonat de sodiu, presarat in incaltaminte si lasat peste noapte.

Am renuntat la deodorante, spary-uri, stick-uri si altele asemenea: putin bicarbonat de sodiu dizolvat in putina apa si am siguranta ca hainele nu se ingalbenesc si nu exista nici urma de miros de transpiratie.

Daca vreau si spuma atunci cand folosesc bicarbonat de sodiu la spalarea obiectelor din casa, adaug putin otet.

De fapt, zilele astea am re-descoperit otetul. De ceva vreme ma usturau ochii atunci cand foloseam produse de curatenie din comert. Asa ca am cautat alternative si, cum spuneam, am re-descoperit otetul.

Cum sterg eu pe jos: apa, otet, cateva picaturi de ulei esential (la alegere). Arata bine, miroase frumos, e curat si dezinfectat – copilul mananca de pe jos.

Am inceput aproape “oficial” curatenia de Paste (va dura pana la cea de Craciun, dar e bine si asa). Ieri am curatat geamurile: otet pus intr-un recipient cu pulverizator si treaba a fost facuta excelent. Nu m-au usturat ochii, nimic toxic in aer (am sters geamurile cu Stefanel langa mine), geamuri curate, bani economisiti.

Si ustensilele de bucatarie din lemn le curat tot fara detergenti: daca se poate, le spal doar cu apa calda; daca vreau sa le curat bine-bine, folosesc putin bicarbonat de sodiu si frec locul cu o lamaie taiata.

Cat despre deodorantele de camera: mi se par complet inutile, scumpe si, mai ales, nesanatoase. Daca vreau sa aerisesc, sa schimb atmosfera din casa, folosesc uleiuri esentiale; sau flori (zambile, frezii… orice este de sezon); sau pur si simplu deschid fereastra!

Vreau sa renuntam definitiv la balsamul de rufe. La urma urmei, de ce sa il folosim, cand putem pune in locul lui apa, otet, cateva picaturi de ulei esential si gata?! Simplu, ieftin si, eco, bio… natural, ce sa mai zic?!

Aproape in fiecare zi scot lenjeria de pat afara; mai putin cand ploua sau ninge. Dupa ce o asez la loc, pulverizez pe ea un amestec facut din apa, spirt si ulei esential. Ana prefera uleiul de lavanda, eu pe cel de lamaie, asa ca le alternam.

Produsele de igiena corporala intentionez sa le inlocuiesc in totalitate cu cele facute de Valeria Dan: iubim sapunurile cu scortisoara si cuisoare, pe cele cu lamaie si verbina, pe cele cu galbenele si catina. Urmeaza sa incercam si cremele si balsamul de baie pentru copii. Si am primit de la ea lumanari cu aroma de portocale: miroseau prin cutia adusa de curier! Pe Valeria o recomand cu mare drag, imi raspunde prompt intrebarilor, ma sfatuieste atunci cand nu stiu ce sa aleg, iar produsele ei merita toata atentia!

Mai multe despre produsele ei gasiti aici: Valery Soap

Un alt site de unde eu cumpar diverse produse si de unde eu am aflat multe dintre informatiile de mai sus este Manna . Cremele si balsamurile lor cu unt de shea sunt favoritele noastre. Spun ale “noastre” pentru ca Anei ii place foarte mult balsamul de tample “Vis de zana”: cu uleiuri esentiale de lavanda si galbenele, este minunat pentru un masaj usor inainte de culcare.

Sunt in continuare in cautare de solutii naturale si ieftine de folosit la treburile gospodaresti. Urmatoarea schimbare va fi renuntarea la detergentul de rufe si inlocuirea lui cu nuci de sapun: astept cu interes schimbarea!

Advertisements

Cum a scapat Ana de bisturiu

Povestea e veche de-acum, dar nu o vom uita niciodata. Doar ca nu voi da nume si alte astfel de detalii.

Incepe asa:

O saptamana inainte de ziua in care Ana implinea 1 an (15 august 2014).

Mergem la controlul regulat, la medicul pediatru. Observasem o mica umflatura deasupra buricului si doamna doctor ne spune despre ce este vorba: hernie ombilicala. Nu prezinta risc, muschii insuficient dezvoltati, in majoritatea cazurilor se rezolva de la sine… cam astea au fost concluziile principale ale discutiei.

Dar, totusi, sa mai avem o opinie: imi recomanda o doctorita, chirurg, la Alexandrescu. A doua sau a treia zi, nu mai stiu sigur (ce imi amintesc sigur e ca era intr-o vineri) sunt cu Ana in fata usii cabinetului respectivei doctorite. Eu cu Ana, alti parinti si bunici cu alti copii. Stau la rand, normal. Intru in cele din urma. Doamna doctor recomandata de pediatra Anei este in concediu, se intoarce luni; dar pe Ana o poate consulta inlocuitoarea dansei. Ma gandesc: tot ajunsesem pana aici, ba chiar reusisem sa si intru intr-un interval de timp rezonabil, aveam incredere in diagnosticul initial, plus ca ne pregateam sa plecam intr-un mini-concediu de ziua Anei… si o consulta tot o doctorita, tot chirurg. Asa ca iata-ne in cabinet, la consultatie.

Cum incep sa o dezbrac pe Ana, incepe sa planga, basca atingerile doctoritei, plus faptul ca era tinuta de maini si de picioare… In fine, o situatie in care nici eu, nici ea, nu ne simteam bine si voiam sa se incheie mai repede.

La un moment dat, doctorita incepe sa o atinga in zona inghinala si imi spune ca are si hernie inghinala bilaterala (o confirmase pe cea abdominala, asa cum ma asteptam). Ma cheama sa pun si eu mana si sa pipai. In viata mea nu mai facusem asa ceva… pun mana… parca si eu simteam ce-mi spusese doctorita ca ar trebui sa fie acolo. Bun, diagnosticul stabilit, intreb ce trebuie facut mai departe, in timp ce o imbracam pe Ana si abia asteptam sa ies pe usa.

Hernia inghinala se rezolva doar prin operatie. Bilaterala. Initial, nici nu am procesat ce mi-a spus doctorita. Desi eram calma, imi spune sa nu ma ingrijorez, ca operatia e simpla, e posibil sa plecam acasa chiar in aceeasi zi, ma programeaza pentru luni si imi intinde lista cu cele necesare pentru interventia chirurgicala (acte, lucruri necesare, contact). Operatia urma sa fie facuta de doctorita care imi fusese recomandata si care oricum luni se intorcea din concediu.

Plecam. Cat l-am asteptat pe Cristi, cu Ana in brate, am inceput sa inteleg ce-mi spusese. In cap aveam doar cuvinte: operatie, bisturiu, taietura, anestezie, spital, durere, Ana, copci, plans, urmari… De ce? Cum am ajuns aici? Intre timp ajunge si Cristi… nici nu stiam cu ce sa incep. Ii povestesc, apoi tacem amandoi. O sun pe pediatra: e surprinsa, ea nu vazuse asa ceva, si doar o consultase pe Ana cu o zi sau doua in urma. Speranta era ca luni, cand ma intorceam cu Ana la Alexandrescu, cealalta doctorita sa imi spuna altceva.

Urmeaza sfarsitul de saptamana. Sambata sau duminica mergem in parc. Ne intalnim cu o colega de la fostul loc de munca al lui Cristi; cum era subiectul ce ne rodea, ajungem sa ii povestim si despre operatia Anei. Ne recomanda sa o contactam pe o alta colega, al carei sot este chirurg renumit, tot la pediatrie, dar la Budimex. Suna Cristi la doamna respectiva, face rost de numarul de telefon al sotului dansei, il suna pe domnul doctor: era de garda si ne astepta cat de repede puteam ajunge, ca sa o consulte pe Ana.

Nu cred ca vreodata vom putea multumi suficient colegei care ne-a facut aceasta recomandare; ma rog sa fie sanatoasa, ca-i atat de bine sa nu stii de boala….

Bun, deci fugim din parc acasa, luam masina, ajungem (nu stiu cum) la spital, domnul doctor ne astepta. Urmeaza consultul, cu aceleasi plansete ale Anei, si o conversatie detaliata cu domnul doctor: confirma hernia abdominala. Cat despre hernia inghinala bilaterala, imi aduc si acum aminte cuvintele lui: “Doamna, daca vreti s-o operati neaparat, operati-o! Dar copilul nu are nimic.” Ni se povesteste si cum e cu operatiile astea “inchipuite” – daca nu era un om din sistem, aproape ca era de domeniul S.F.

Asa ca in ziua de luni, in loc sa fim la Alexandrescu, eram acasa, pregatind bagajele pentru mini-concediu. Bineinteles, nici pana in ziua de azi n-am mai auzit de hernie inghinala… de operatie – nici atat.

Mai am o poveste destul de asemanatoare… dar o spun mai tarziu, acum deja mi-am amintit prea multe emotii negative pentru o singura seara!

Sanatate asadar! Si daca fosta colega citeste povestea asta… Ii multumim inca o data!

A, si o invatatura de minte: in chestiuni atat de importante, vom cere intotdeauna si a doua parere.

Dupa 2 saptamani

Astazi ne simtim bine. Mai bine. Ne mai sacaie o tuse reziduala pe amandoi, dar nu se pune! In urma cu doua saptamani, insa, mi-era atat de rau, incat nu am crezut ca ma pot da jos din pat sa ii dau Anei sa manance; nu mai zic de jucat, iesit afara… Daca joi mi-a fost rau, vineri a fost groaznic: dureri crancene de oase, de nu mai stiam pe ce parte sa mai zac. Plus bonus: febra si senzatie de voma! Am intrebat-o pe maica-mea de cand nu am mai facut eu febra… si nu si-a amintit. Am trecut la pastile; serioase. Pana la urma, m-am pus pe picioare. A urmat Cristi: la pat si el, cu aceeasi durere de oase. Plus tuse, dureri de cap, nas lichefiat, ochi rosii si plini de lacrimi… Aratam amandoi intr-un mare fel: tusea si junghiul!

In cazul meu, stiu ce s-a intamplat: oboseala + putine fructe + lipsa aproape totala a produselor apicole = imunitate scazuta = viroza din decembrie – ianuarie = imunitate si mai scazuta + sechele (nu, nu cred ca virozele imunizeaza… sunt aproximativ 300 de virusi care le pot provoca) = cistita hemoragica (dureri groaznice, imi venea sa plang!) = imunitate si mai scazuta = viroza care m-a dat peste cap vreo 2 zile in care am fost complet “iesita din circuit”.

Marea noastra teama a fost sa nu ia si Ana “chestia” asta oribila. Dar, in afara de cativa muci si o oarecare tuse, a depasit cu bine momentul. Si in cazul ei stiu ce s-a intamplat si nu s-a imbolnavit, dar despre asta trebuie sa scriu separat.

Acum suntem, si eu, si Cristi, mult, mult mai bine. Daca nu ne-ar sacai tusea, ar fi totul perfect.

Multa sanatate tuturor!

“Impreuna pentru Ana!”

Am fost invitata intr-o zi de o prietena sa dau “Like” unei pagini de pe Facebook. Inainte de a face asta, am vrut sa vad despre ce este vorba. Asa am descoperit pagina “Impreuna pentru Ana!”. Care, pentru mine cel putin, nu este doar o alta pagina intr-un mediu virtual. Am vazut acolo o fetita, Ana, care m-a impresionat. Mai intai prin privirea ei, care semana atat de mult cu privirea Anei mele. Cineva mi-a spus despre Ana mea ca priveste in sufletul oamenilor. La fel am simtit si cand am vazut in fotografii privirea Anei despre care vreau sa va povestesc. Apoi, desigur, m-a impresionat faptul ca aveau acelasi nume. Si sunt destul de apropiate ca varsta. Dar Ana pe care am descoperit-o intr-o pagina de Facebook m-a impresionat prin lupta pe care o poarta; prin zambetele ce-i lumineaza fata atunci cand citostaticele lipsesc, prin curajul in fata durerii, prin dorinta de a creste mare si sanatoasa. Si m-a impresionat micuta Ana si prin parintii pe care ii are alaturi: in primul rand prin decenta lor, prin speranta neclintita pe care o au, prin felul in care reusesc sa depaseasca momente atat de grele. Pentru ca, parcurgand randurile scrise de mama Anei, am aflat ca micuta a fost diagnosticata cu leucemie. Cand avea 6 luni. Am citit toate gandurile scrise de mama Anei; unele insemnari le-am recitit. Mi-au ramas in suflet cuvintele simple, scrise cu sinceritate, scrise uneori cu bucurie, alteori cu tristete. Emotia transmisa nu o pot descrie in cuvinte. Am vazut fotografiile cu micuta Ana si mi s-au adunat lacrimile in barba cand mana ei micuta era acoperita cu pansamente din care se ivea capatul unei branule. Urmaresc zilnic pagina si chiar simt veselia micutei Ana atunci cand ii este mai bine, cand zambeste, cand durerile mai trec. Atunci cand nu citesc nimic nou, ma gandesc doar ca totul este in ordine si ziua urmatoare voi vedea in imaginile postate cum Ana se dezveleste noaptea, cum isi bea biberonul cu lapte, cum isi admira talpile picioarelor; cum stie ea sa fie copil. Un copil curajos, care duce o lupta. Lupta pe care o va castiga. Dar pentru care este nevoie de timp, de rabdare si de multa incredere, de speranta si credinta. Iar noi ii putem fi alaturi. Cu un gand bun, cu o rugaciune, cu o vorba de incurajare. Sau in orice alt mod gasim potrivit. Cei care doresc pot face donatii la numarul 0900 900 042 (4 euro/apel). Numarul este apelabil doar din reteaua de fix a Telekom. Sau in conturile BRD de mai jos: RO62BRDE030SV51850940300 RON RO07BRDE030SV51851070300 EUR RO96BRDE030SV51851230300 USD RO30BRDE030SV51851580300 GBP COD SWIFT BRDE ROBU BRD GSG AGENTIA DOBROGEANU GHEREA Titular cont: DRUGA GEORGIAN ANTON ….sau in contul PayPal yrynuka2002@gmail.com, ….sau se pot dona cei 2% din impozitul pe salariu prin intermediul formularului 230 (disponibil mai jos). Formularul completat trebuie sa ajunga la familia Druga in original. Il puteti aduce la IC Fundeni sau trimite prin posta cu confirmare de primire la adresa: DRUGA GEORGIAN, Aleea Apusului, bl. 11, sc. A, ap. 1, parter, loc. Stefanesti, jud. Arges. Ideal ar fi ca aceste formulare sa ajunga la familia Druga pana pe data de 1 mai 2015, pentru a putea fi depuse la ANAF inaintea datei de 25 mai 2015. Nu trebuie sa asteptam Pastele sau Craciunul pentru a fi alaturi de cineva care are nevoie de o mana de ajutor. Putem face un lucru bun si intr-o zi din martie. Sau din iunie. Orice vindecare cere timp, rabdare, si resurse. Desi situatiile nu pot fi comparate, imi amintesc de zilele in care am fost internata cu Ana mea in spital, apoi cheltuielile cu tratamentul… si toate pentru o (de-acum banala) enterocolita. Daca doriti sa o cunoasteti pe micuta Ana, sa trimiteti o incurajare parintilor, sa vedeti ce inseamna curajul si demnitatea in fata unei astfel de incercari, sa invatati cum sa sperati in lucruri bune si frumoase, puteti vizita pagina “Impreuna pentru Ana!” Desi am scris acest articol din proprie initiativa, as dori acum sa spun ceva in numele parintilor Anei: as dori sa multumesc tuturor acelora care, din timpul lor isi vor rupe cateva minute sa completeze si sa expedieze formularul de mai jos; tuturor acelora care vor trece pentru putin timp peste propriile probleme si griji si vor dori sa fie alaturi de micuta Ana; tuturor acelora care vor gasi o cale de a contribui la redarea zambetului unui copil! formular 230