Ganduri

Zilele trecute, intr-o seara, am avut crampe la stomac. Destul de neobisnuit pentru mine, care pot manca aproape orice, aproape oricand, si in aproape orice combinatie. M-am culcat, ferm convinsa ca a doua zi voi fi ca noua. Adica trebuia sa fiu, caci urma o zi lunga, cu amandoi copiii acasa, pana seara tarziu. N-a fost sa fie. M-am trezit intr-o stare si mai proasta: dureri puternice de stomac, senzatie de voma, diaree. Am reusit sa le pun copiilor masa pentru micul dejun si am simtit ca mi se reteaza picioarele. Am fugit in dormitor, sa ma asez putin pe pat. Ei ramasesera asezati pe scaunele, la masuta pe care apucasem sa le pun painea, untul si mierea. Am auzit-o pe Ana spunandu-i calm lui Stefanel: “Mama trebuie sa stea putin culcata, asa ca uite, iti dau eu sa mananci.” Mi s-au umplut ochii de lacrimi si m-am ridicat: mancau amandoi, singuri.

Acela a fost momentul in care mi-am amintit, din nou, de rezultatele la testul Babes-Papa Nicolau, facute cu 2 saptamani inainte. Ar fi trebuit sa fac testul la 6 luni dupa nasterea lui Stefanel. Nu am avut timp, nu mi-am amintit, am plecat din Bucuresti, apoi ne-am intors si am intrat intr-o valtoare de program din care parca nu ne mai puteam opri. Ma simteam bine oricum. Nu-mi suradea nici ideea de a merge cu copiii dupa mine la ginecolog. Insa… pana la urma am ajuns, cu totii. Am facut un test Papa Nicolau “clasic”: tocmai cand am intrat pe usa cabinetului a fost facut anuntul ca s-au epuizat fondurile pentru astfel de teste decontate prin trimitere de la medicul de familie; am putut beneficia insa de test gratuit printr-un program guvernamental, ce ofera aceasta posibilitate fiecarei femei, o data la 3 ani. Testul in mediu lichid ar fi fost mai relevant, insa era cu plata iar eu eram sigura ca rezultatul va fi perfect oricum. Adica de-a lungul vietii mele, toate vizitele la ginecolog au fost anuale, in scop de preventie; mai putin cat am fost insarcinata – perioada in care vizitele au fost regulate, iar analizele absolut perfecte. Vin rezultatele. Niste “casute” bifate, o discutie cu medicul de familie si totul ia o intorsatura ciudata: trebuie sa refac analizele, sa aleg testul Papa Nicolau in mediu lichid si sa cer si testul pentru tulpinile HPV cu cel mai crescut risc oncologic. Ca sa fim siguri. Siguri ca nu avem in fata “casute” bifate care sa anunte prezenta unor celule canceroase. Da, m-am speriat. Destul de tare. Nici nu puteam duce mai departe gandul. Marele regret era ca nu am facut analizele atunci cand 3 medici mi-au recomandat: la 6 luni de la nastere. Ca, spre deosebire de alte dati, a trebuit sa nu ma simt bine ca sa ma duc la doctor. Ma incurajam gandindu-ma ca eu sunt o persoana sanatoasa, echilibrata, fara istoric personal sau in familie de boli grave. Imi dadeam explicatia ca probabil analizele au fost alterate de infectia pe care o avusesem dupa o viroza destul de urata. Dar indoiala se strecurase deja. Cateva zile am fost coplesita de ganduri. Multe. Si nu prea senine. Evident, a doua zi m-am dus si am facut analizele recomandate. Asa cum mi-am propus cand e vorba de aspecte medicale, am vrut sa ma abtin (am reusit doar cateva minute, evident) de la a cauta pe internet mai multe informatii; apoi doar asta faceam. Urata situatie! Timp de 2 saptamani am trecut prin toate starile posibile. Stiam povestile unor mame tinere, cu copiii mici si foarte mici, care au fost rapuse de cancer. Mi-am amintit lupta unei bune prietene cu cancerul ovarian, lupta care pentru ea s-a sfarsit dupa 4 ani chinuitori; avea 36 de ani. Nici nu imi imaginam ce aveam de facut daca rezultatele testelor nu ar fi fost cele asteptate. In ziua cand stiam ca urma sa le primesc, am stat ca pe ace: evident am sunat la prima ora la clinica, sa aflu cand le voi primi. Da, cand am vazut mesajul pe telefon, am fugit la calculator si mi-au tremurat mainile pana am vazut scris: “Frotiu negativ pentru leziune intraepiteliala sau maligna”.

Orice boala, ca e o simpla indispozitie, ca e boala grava, scade calitatea vietii. Mereu am crezut ca preventia este cea mai buna metoda de a nu trece prin astfel de situatii. Iar cand depind de tine si copii… situatia se complica mult, chiar si atunci cand parintele are o banala enteroviroza. Nu e usor sa jonglez cu 2 copii, cu trimiterile, programarile, costurile analizelor nedecontate… insa tot e mai bine sa fie analizele facute din timp si degeaba, decat sa fie prea tarziu.

Advertisements

Cu 2

Pe zi ce trece, mi se pare ca mamele care cresc singure cel putin 1 copil (fara sot, fara bunici, fara bone), sau cele care mai si lucreaza de acasa si au copiii alaturi, sunt cele mai curajoase fiinte de pe pamant! Sa faci fata unei astfel de provocari, este uneori peste puterea mea de intelegere.

Cum Ana nu mai merge la gradinita (si va mai ramane acasa o perioada), zilele alaturi de ei, de dimineata pana seara, sunt niste provocari continue. Cumva, fiecare zi seamana una cu cealalta. Insa nu ma bazez pe asta cand vine vorba de copii mici!

Memoria mea de scurta durata este foarte scurta! Procesez prea multe informatii in acelasi timp ca sa tin minte daca am mancat sau nu de pranz.

Ziua de alaltaieri s-a asemanat cumva cu cea de ieri.

Adica ieri m-am trezit pe la 6.30 ca sa mananc micul dejun (altfel sunt nervoasa toata ziua), sa scot vasele din masina de spalat si sa pregatesc maiaua pentru paine. Copiii se trezesc mereu cu aceeasi stare de vreo cateva zile, dupa ce virozele par sa se domoleasca: energici, dar putin nervosi, flamanzi, dar fara pofta de mancare, plangaciosi, dar le trece repede daca sunt tinuti in brate. Pana se dumiresc ei ce vor de fapt, eu imi pregatesc cafeaua si ceva de mancare pentru ei. Urmeaza apoi citit, sau joaca, sau activitati, sau cantece, fiecare cu un scop: pentru Stefanel – dezvoltarea vocabularului (care, momentan, se limiteaza la “oua”, “nenea”, “mama”), iar pentru Ana – imbogatirea cunostintelor (incerc sa ii prind din zbor interesele, iar zilele astea totul este despre planete, calatorii, deci leg cumva si istorie, geografie). Cel mai greu mi se pare sa le combin preocuparile; sa trec din “modulul” mama de copil de aproape 5 ani, in “modulul” mama de copil de aproape 2 ani. E frustrant uneori, pentru ca unul are nevoie de mai putin, altul de mai mult, iar eu sunt una singura. Depasita numeric, vorbesc cu ei destul de mult: unuia ii repet cuvinte noi, celeilalte ii transmit informatii noi. Ma ajuta mult cartile si internetul (da, vedem filmulete cu temele lor preferate si le gasesc foarte utile). A trebuit sa le fac si cateva clatite si, evident, paine. Momentul cel mai urat al zilei a fost cand eu turnam in tigaie ultima clatita, l-am vazut cu coada ochiului pe Stefanel cum vine, se inalta pe varfuri, pipaie masa si ia cutitul de paine, fix de langa mana mea, apoi fuge cu el. Da, mi s-a oprit respiratia pana l-am ajuns si i l-am luat din mana! A urmat apoi iesirea pe-afara. Cam cat sa dureze cand Ana nu isi gaseste nimic de imbracat in tot dulapul, cand Stefanel isi scoate din picioarele sosetele pe care m-am chinuit 10 minute sa i le pun, cand Ana gaseste ceva de imbracat dar se dezbraca imediat pentru ca Stefanel nu este gata si ea transpira, cand Stefanel este gata dar fix atunci face caca, cand Ana nu se poate insira la adidasi, cand Stefanel nu vrea sa fie insirat la adidasi… si tot asa?! Mda, vreo 45 de minute. Iesim pe usa, iau si cei 5 saci de gunoi, gecile lor in brate (sa nu se incalzeasca pana jos), ei amandoi de mana pana ce trecem pragul usii; moment in care primesc sa le tin si caciulile, si mingea pe care o vor afara, si Stefanel oricum nu mai vrea pe jos, ci in brate. Nu ii contrazic, pentru ca altfel nu mai iesim. Cu ei de gat, cu hainele, mingea si sacii de gunoi, supravietuiesc si cobor scarile de la etjaul 4. Nu, nu avem lift. Ajungem afara. Stam vreo 30 de minute si vor inapoi: cica le este foame. Sa intram in bloc, sa urcam scarile si sa ii mai si dezbrac – inca 45 de minute. Dupa care, tocmai cand sa le pregatesc pranzul, Stefanel face un tantrum de toata frumusetea; vreo jumatate de ora. Buuuun, se linistesc apele, mancam, si deja cea mai grea parte a zilei o consider incheiata. Urmeaza cititul unei carti, timp in care adorm amandoi de dupa-amiaza. Reusesc sa beau inca o cafea, apoi ma intorc langa ei: Ana se cam foieste dupa vreo 40-45 de minute de somn si se trezeste daca nu sunt langa ea, de cele mai multe ori. Asa ca imi iau o carte si ma pun pe citit langa ei. Cand vine Cristin acasa, ei incep sa se trezeasca, asa ca mergem la Noriel din Auchan Titan sa isi ia Ana un ursulet promis de multa vreme. Il gasim, dar Stefanel vrea si el o masinuta. Spre surprinderea noastra, incepe sa planga dupa ea. El oricum nu prea are jucarii proprii, folosind ce a ramas de la Ana. Hm… 15 lei… hai sa o luam. Ajungem la casa, vrem sa platim, surpriza: masinuta este 25 de lei. Casierul imi spune ca s-a schimbat pretul, ca daca mi-ar da-o cu 15 lei (cat era afisat la raft) ei ar iesi in pierdere. Deci ziua mea fusese cum am povestit mai sus. Si-a ales prost momentul pentru asemenea explicatii! Evident, am plecat cu masinuta pentru care am platit 15 lei.

Ziua de ieri a fost cam la fel. Doar ca Stefanel a sarit momentul tantrumului, preferand sa stea agatat de piciorul meu sau chiar numai la mine in brate. Astazi nu le-am facut clatite, ci niste fursecuri cu banane si ovaz. Pentru ca bananele cu care i-am servit li s-au parut amandurora prea coapte, deci de negustat, si nu le puteam lasa sa se iroseasca. Asa ca pana s-a incalzit mancarea pentru pranz, am mixat bananele, le-am stors niste lamaie, le-am pus un praf de sare si o mana buna de fulgi de ovaz. Cat au mancat ei de pranz ovazul s-a toooot umflat, asa ca dupa ce au terminat, m-am apucat sa pun fursecurile in tava, cu lingura, cat “au plecat ei in Bulgaria” (au stat sub scaunul care in imaginatia lor este masina/avion, depinde de destinatie); mi-am amintit ca eu am uitat sa mananc de pranz, asa ca am rezolvat si asta cat s-au copt fursecurile. Apoi a urmat cititul (iar a ales Ana o carte in limba engleza, pe care o citim intai in engleza, apoi in romana, deci o cam parcugem de 2 ori). Azi au dormit mai putin, dar am avut totusi timp de o cafea si am citit cateva pagini din romanul meu. Ana s-a trezit prima, asa ca am putut vedea filmulete si imagini din Paris, cu turnul Eiffel; sa ne uitam la ultima corida ce a avut loc in Spania (citisem despre coride cu o seara inainte); sa ii arat filmuletul de la incoronarea reginei Angliei, fotografii din tinerete ale acesteia, dar si din prezent. Surpriza: ii place mai mult de ea batrana, pentru ca “atunci cand era tanara, era prea serioasa!”. Seara le-am facut batoanele cu mac promise; absolut excelente! A urmat apoi programul de alergare, gadilat, ciupit, cand toti dam afara putin din ce am adunat peste zi. Baia de seara si… sfarsit!

Sigur, n-am mentionat toate acele foooarte multe momente cu: mancare & accesorii aruncate pe te miri unde; cu pereti scrisi cu creionul, iar dupa ce am sters i-a frecat cu niste fursecuri proaspete; cu Ana vorbind non-stop, adica fara incetare, adica de neoprit, pana la punctul in care am rugat-o sa taca putin caci am nevoie de cateva minute de liniste completa (vocea ei era ca un zumzait pe fundalul conversatiei mele cu Stefanel sau chiar se suprapunea peste gandurile mele); cu scutec plin de caca ce cade fix cu “bomba” in jos, caci Stefanel nu voia schimbat; cu strigate disperate “Mamaaaa, mamaaaa!” daca nu sunt in camera cu ei, de cred ca si-au frant maini sau picioare sau si-au scos ochii, cand, de fapt, doar cazusera creioanele pe jos; cu carti de colorat la care si eu trebuie sa colorez; cu muci suflati sau aspirati, dupa caz; cu atat de multe…

Dar acum, seara, la culcare, dupa ce citesc si ultimul vers sau ultima fraza, dupa ce stingem veioza, ne cuibarim toti, Stefanel in dreapta si Ana in stanga mea. Ne imbratisam, ne pupam si ne iubim mult. Amandoi se lipesc de mine si ii simt cum adorm, incet, incet. Cat de placuta este moleseala care si pe mine ma cuprinde! Ii tin de mana sau le ating picioarele. Le simt respiratia. A mai trecut o zi. Nici nu stiu daca a fost grea sau usoara. Obisnuita, cred. Cu 2… O zi in care i-am avut aproape. Cine stie cand voi mai avea ocazia sa stau doar cu ei, atat de multe zile. E o oboseala placuta, asta e sigur. Aproape adormisem cand aud:

– Mama, vreau putina apa!

Cu machiaj, fara machiaj

Zilele trecute ma gandesc sa aloc (putin) timp propriei persoane. Asa ca incep sa caut un tutorial despre cum sa ma machiez singura, acasa, si sa arat cat mai natural. Oricum cele cateva farduri (3 la numar, vreo 2 expira si nici nu le-am deschis) si toate celelalte cosmeticale (vreo 2 rujuri din care unul e prin masina si pe celalalt a pus Stefanel mana, un creion dermatograf, un anticearcan si un rimel)  vor trebui schimbate curand, asa ca ma gandesc sa am o sursa de inspiratie.

Gasesc un video, in limba romana, cu foarte multe vizualizari si aprecieri. Durata… vreo 45 de minute, adica TOT timpul meu pentru mine din ziua aceea. Dau drumul, in surdina, ca nu puteam sa imi asum riscul trezirii copiilor din somnul de dupa-amiaza. Incepe: scoate domnisoara din clip vreo 15 pensule si vorbeste vreo 10 minute despre suportul roz in care le tine. Scoate un buretel. Apoi incepe sa se dea cu fond de ten. Apoi cu nu stiu ce crema pentru zona T. Apoi cu alta crema. Si cu alta… Pfff… nici nu a ajuns la farduri si timpul meu e aproape gata. Iar fata ei incepe sa aduca a statuie romana.

Incerc alt video, alt tutorial… cam aceeasi durata, dar cred ca merita o sansa. Si iar scoate alta domnisoara alte zeci de pensule. Incepe iar cu straturi peste straturi de creme, fond de ten, anticearcan, anti-whatever…

Bleah… Oare cat ar dura sa ma demachiez?! Adica, daca vreau sa ma machiez si sa am totusi un aspect natural, trebuie sa folosesc atatea creme?! Oare daca as zambi, mi s-ar crapa fata?! Apoi mi-am amintit un citat care mie mi-a placut mult: “You’d be surprised how much it costs to look this cheap!” Dolly Parton

Deci: in locul celor 3 farduri, voi cumpara alte 3 farduri. In locul celor 2 rujuri, creionului dermatograf, anticearcanului si rimelului imi voi lua vreo 2 rujuri din care unul sa stea la mine in geanta si pe celalalt sa nu mai puna Stefanel mana, un creion dermatograf, un anticearcan si un rimel. Demachiere cu ulei de masline (pe-asta stiu ca nu il voi termina prea curand, doar vine sezonul salatelor acus). Lotiune tonica: apa + otet de mere = love. Si, ca intotdeauna, calitate, nu cantitate!

Eu si ei

Ei, cei doi copii ai nostri. Perfecti? Sigur ca da! Imperfecti? Categoric! Seamana unul cu celalalt? Uneori da, alteori parca nici nu ar fi frate si sora. Cateodata, rar e adevarat, ii compar intre ei. Dar da, o fac. Mi-e imposibil sa nu gandesc: “Si Ana radea asa”, “Stefanel nu face asta cum facea Ana”. Si tot asa.

Si cumva, de la toate aceste ganduri, imi suna in minte replica pe care am auzit-o la toti parintii cu mai multi copii: “Ii iubesc pe toti la fel”. Chiar inainte de a-i avea pe ei, cand auzeam asta, ceva nu mi se parea ca se leaga. De cele mai multe ori gandeam ca e viziunea mea de copil fara frati sau surori; dar totusi… Si iata-ma cu doi copii. Ii iubesc? Mai mult decat orice pe lumea asta. Ii iubesc pe amandoi la fel? Nu. Nu vorbesc despre “il iubesc pe unul mai mult si pe celalalt mai putin”. Cantitatea de iubire pentru copiii mei nu poate fi cuprinsa de mintea mea. De fapt, uneori mi se pare ca simt atat de multa iubire pentru ei, incat devine o contopire, o dependenta, o comuniune deplina intre fiintele noastre.

Insa ii iubesc diferit. Acum nu pot sa explic exact ceea ce simt. Poate candva imi voi gasi cuvintele potrivite. Nu stiu. De fapt, nici nu stiu daca de cuvinte este nevoie.

El este inca un bebelus. Ii vad privirile curioase, il vad cum vrea sa stie, sa nu-i scape nimic. Sa fie peste tot in acelasi timp (uneori parca si reuseste, cand ma uit la cum arata casa noastra). Prezenta lui e calda, simpla, linistitoare. Vrea ceva, gaseste sigur modalitatea in care sa ceara. Nu-i place altceva: e atat de evident din atitudinea lui… Iar cand e furios, explodeaza pur si simplu. Rade mult, se joaca, inventeaza mereu ceva. Poate si pentru ca este inca atat de dependent de mine, se lipeste de corpul meu si ma inconjoara cu bratele, cu privirea, dar si cu atat de multa dragoste. Iubirea pentru el o simt lina, simpla, naturala.

Ea simte si gandeste, in liniste si aparent cu mult calm. Traieste mai intens, dar cred ca uneori sufera mai mult decat fiecare dintre noi. Iar bucuriile ii sunt pe masura supararilor. Sentimentele, si bune si mai putin bune, o sperie uneori. Si atunci vorbeste putin. Uneori arata si mai putin. Ma bulverseaza cateodata sau imi da siguranta ca fac bine ceea ce fac alteori. O iubesc asa cum este. O iubesc pentru ceea ce ma invata, pentru ceea ce m-a facut sa fiu eu acum, cea de azi. Dragostea pentru ea e tumultuoasa, e adanca, e frumoasa si provocatoare si unica. E fara margini, desi uneori e atat de greu incat as vrea sa ajung la un liman.

Incerc sa ma bucur de ei, sa ii las sa simta ceea ce simt pentru ei. Da, e greu uneori, caci tot ceea ce vreau sa le spun de fapt se pierde printre cicaleli si nemultumiri. Insa pana la urma stiu ce vreau sa stie ei despre mine: ca ii iubesc. Ii iubesc atat de mult, atat de diferit, si in atatea feluri!

Spatii de joaca pentru copii

Cand vine vorba de amenajarea unor spatii de joaca pentru copiii nostri, in casa sau afara, nu am dus niciodata lipsa de imaginatie; ne-au lipsit spatiul, timpul, banii, dar imaginatia niciodata.

Zilele trecute ma gandeam la cate idei am avut si cum au venit ele, cum le-am concretizat si ce “succes” au avut.

Prima data i-am facut Anei o casa dintr-o cutie de carton. Stateam intr-o garsoniera minuscula si ea nu avea un spatiu al ei. Asa ca a aparut ideea, au venit informatiile si materia prima, si a aparut casuta pe care am folosit-o pana s-a rupt definitiv. Seara o strageam, caci intindeam canapeaua ca sa dormim. A fost frumos.

Ana avea 1 an si 6 luni.

Apoi am inceput la Rosiori un “proiect” pe care vreau sa il cred putin amanat. I-am facut o casuta din sarma si am plantat in jurul ei fasole. Ideea era ca fasolea sa se urce si sa “invadeze” cadrul de sarma, construind astfel un adapost verde si util: Ana ar fi vazut etapele plantei, iar apoi am fi avut, probabil, fasole de-o fiertura. Nu am reusit sa ma ocup asa cum trebuie de aceasta idee, asa ca iarba a cotropit totul.

11059522_1007458445955714_82022954579433334_o

A urmat apoi alta casuta, tot de carton, dar mai sofisticata. Am cumparat-o din Lidl, inainte de Craciunul 2015. A fost folosita o vreme, insa parca n-a avut acelasi succes ca cea din carton simplu.

12377758_1113664138668477_2098612128359601324_o

A venit apoi Stefanel si toate planurile au fost putin amanate. Am reusit sa ne mutam si intr-o casa mai mare, cu balcon. La ultimul etaj. Intr-o zona ce momentan este santier oriunde as privi.

Balconul n-am reusit sa-l mai inchidem, asa ca vantul matura tot ce nu este bine legat sau fixat. Saptamana trecuta mi-a zburat una dintre serele mici in care am crescut rasadurile de castraveti. Moment decisiv: mergem si cumparam gard de trestie, sa nu mai pierdem lucruri pana cand reusim sa inchidem balconul.

Oricum, era o idee despre care mai vorbisem. Asa ca am luat 2 suluri de gard de trestie si am pus in jurul balconului. Ne-au mai ramas vreo 2 metri. Cristi nu vrea sa-i aruncam. Ma gandesc sa ii facem Anei un acoperis, ca o casuta. Cristi propune si niste stalpisori de lemn, ca tot demontasem caruselul lui Stefanel. Si mai leaga si niste sarme. Eu ii fac din niste melci sparti, 2 bete si putina sfoara un ornament maritim; dar ce-ar fi sa folosesc si colacul ala de spuma care zace prin cutiile mele de vreo 5 ani, plus niste panglica albastra de la o palarie, plus niste sfoara… Si sa punem ca decor si o palarie de paie, un covoras pe sanie si un scaunel?!

Si a iesit asta:

 

Asadar, imaginatie este! Si munca in echipa, ideile spuse de unul si continuate de celalalt mi se par ca aduc atat de multa valoare unor obiecte altfel uitate, aruncate, nefolosite.

Ce va mai urma, nu stiu nici eu. Dar abia astept!

“Batalia de la Termopile” reloaded

Am tinut piept vitejeste, dar am fost depasita numeric: ei sunt doi si eu una. Astazi am pierdut batalia pentru curatenie (hai sa nu zic tot razboiul).

In fiecare dimineata imi fac planul (de batalie) al zilei; uneori cu o seara inainte, daca nu cad franta de somn. Bun. Planul pentru astazi era sa fac de mancare pentru Stefanel si sa pregatesc ceva pentru Ana.

Micul dejun: Stefanel se freaca pe cap si pe fata cu banana, mar si kiwi. Devine prioritara curatarea copilului. Si a bucatariei, caci e inevitabil sa nu calc in ceva si sa duc prin toata casa. Ajung cu copilul in baie: schimbare de plan, caci musai sa duc gunoiul ca sa scap de “lacrimogenele” lui Stefanel din scutecele din cosul de gunoi.

Stefanel e marait, asa ca toate planurile se suspenda. Pana cand adoarme el, ceea ce se si intampla la un moment dat. Imi amintesc de bucatarie. Curatat, spalat pe jos. Ma mut in living: o soseta de-a lui Stefanel pe jos, una pe un raft. Sosetele Anei din livada cu ciresi (a se citi foarte murdare) tronau sub masuta lor. Pe un alt raft vad prosopul de maini al Anei, cu scoicile pe care le-a adus luni de la mare si le-a spalat in cateva ape. De-ala nu ma ating, caci nu vreau scandal diseara. Jucarii peste tot – “de ce au atat de multe?”. Aproape termin de spalat pe jos si se trezeste Stefanel.

Urmeaza masa de pranz: supa-crema de linte rosie cu naut. A mancat cu toata gura! Eu sunt fericita, chiar daca chiuveta e plina si podeaua arata de parca nu e curatata de la inaugurarea blocului. Hai putin pe-afara, ca nu mai avea stare deloc dupa masa.

Revenim acasa. Il pun pe Stefanel in patut, caci urmeaza tura a doua de curatenie. Imi saboteaza curatenia din living aruncand tot ce are in patut. Il pun direct pe podea, oricum acolo are toate jucariile. Care jucarii?! Ce atragator e cosul de gunoi!

Intre timp fac gris cu lapte si ma apuc de paine. Gata grisul – ia de vreo 2 ori si atat. Bun si asa, trecem la planul de rezerva: alaptarea. Acum doarme. Aranjez vasele in masina de spalat (sper sa fie in rai inventatoarea ei, ma voi ruga vesnic pentru ea).

Si ziua inca nu e gata! Pana diseara o sa ma cred iarasi Leonidas…. Ma duc sa imi fac o cafea, nu sunt totusi Leonidas…

 

PS Wikipedia zice:

Mașina de spălat vase este o mașină electrocasnică construită pentru spălarea vaselor de bucătărie și a tacâmurilor. Este folosită în restaurante și pentru uz casnic. Prima mașină de spălat vase a fost inventată în 1887 de Josephine Cochrane, pentru ca servitorii să nu-i mai ciobească porțelanurile. În 1924, William Howard Livens inventează prima mașină de spălat vase destinată uzului casnic.

Începând cu anii ’70 mașinile de spălat vase au devenit o obișnuință în Statele Unite și Europa de Vest. Până în anul 2012, peste 75% din locuințele din SUA și Germania erau dotate cu mașini de spălat vase.

 

“Planul zilei”

Planul zilei poate fi foarte greu de realizat uneori, desi pare simplu. In zilele mai complicate planul poate fi: “sa mananc ceva” sau “sa ajung macar o singura data la toaleta astazi” sau “sper sa reusesc sa ajung la paharul cu apa in urmatoarea ora” sau altele de genul acesta; unde zilele complicate sunt acele zile cu 2 copii ce functioneaza non-stop!

Dar majoritatea zilelor sunt calme. Sunt calme si frumoase acum, dupa ce am descoperit ce bun este un plan! Descoperirea asta am facut-o pe Facebook, facand parte din grupul “Ama-Happiness is Homemade” si citind blogul amanicolae.ro. Asa am cunoscut-o doar virtual pe Ana Maria Nicolae si m-am regasit in cateva dinte postarile ei.

Am ajuns la concluzia ca intotdeauna imi propuneam sa fac prea multe pentru o zi in care trebuia sa stau acasa cu unul sau amandoi copiii. Evident ca nu reuseam, asa ca la finalul zilei eram nervoasa, cu multe frustrari acumulate, cu un sentiment de neputinta si mereu cu prea multe griji.

Am gasit in grupul si pe blogul mentionate cateva sfaturi care ma ajuta foarte mult in activitatile de zi cu zi. Evident ca nu reusesc sa le urmez pe toate, insa cateva tot ma ajuta zilnic:

  • regula de 2 minute: daca o activitate imi ia mai putin de 2 minute sa o indeplinesc, nu o aman;
  • chiuveta curata in fiecare seara;
  • sarcini mai putine stabilite la inceputul zilei, ceea ce inseamna ca sunt mai odihnita, deci mai disponibila pentru copii, care sunt astfel mai receptivi si mai calmi si de aici tot “lantul slabiciunilor” (pozitive).

Cateva exemple: planul zilei de miercuri a fost sa curat geamurile din bucatarie si plita. Atat mi-am dorit. Am lucrat linistia, in ritmul meu, si am reusit sa fac, de fapt, curat in toata bucataria. Planul zilei de joi a fost sa gatesc o supa de pui cu galuste si o mancare cu fasole verde. Pentru ca nu m-am stresat foarte tare, am avut timp sa fac si doua paini, sa lucrez la un proiect drag mie si seara am avut un puternic sentiment de eficienta. Planul zilei de astazi a fost sa recuperez cateva restante la activitatile mele on-line: raspuns la mesaje, cateva postari si scris acest articol. Dupa cum se vede, planul a fost indeplinit si am avut chiar satisfactia sa imi ramana timp sa merg intr-o vizita si sa ud plantele de pe balcon.

Asadar, cu multumiri pentru Ana Maria Nicolae, voi fi un invatacel harnic si imi voi organiza de minune putinul meu timp liber cu ajutorul www.amanicolae.ro si al grupului Ama – Happiness is Homemade.

Din casa noastra

Da, dau din casa cateva informatii. Pentru mine au fost foarte utile atunci cand le-am aflat, asa ca intentionez sa le adun aici, in jurnal, pentru aducerea mea aminte si pentru ca altii sa le poata cunoaste si, de ce nu, folosi.

Avea Ana 2 saptamani si ceva cand am inceput cu ea lectiile de inot acasa. Stres maxim sa fie cada curata. Am cautat produse eco, bio si tot asa. Evident, le aveam deja la indemana. Si inca le folosesc: plicurile cu bicarbonat de sodiu. Curata excelent cada, chiuveta, vasul de toaleta. Il presar pe suprafata de curatat umeda si apoi sterg cu buretele.

Pantofii au uneori miros neplacut: se rezolva tot cu bicarbonat de sodiu, presarat in incaltaminte si lasat peste noapte.

Am renuntat la deodorante, spary-uri, stick-uri si altele asemenea: putin bicarbonat de sodiu dizolvat in putina apa si am siguranta ca hainele nu se ingalbenesc si nu exista nici urma de miros de transpiratie.

Daca vreau si spuma atunci cand folosesc bicarbonat de sodiu la spalarea obiectelor din casa, adaug putin otet.

De fapt, zilele astea am re-descoperit otetul. De ceva vreme ma usturau ochii atunci cand foloseam produse de curatenie din comert. Asa ca am cautat alternative si, cum spuneam, am re-descoperit otetul.

Cum sterg eu pe jos: apa, otet, cateva picaturi de ulei esential (la alegere). Arata bine, miroase frumos, e curat si dezinfectat – copilul mananca de pe jos.

Am inceput aproape “oficial” curatenia de Paste (va dura pana la cea de Craciun, dar e bine si asa). Ieri am curatat geamurile: otet pus intr-un recipient cu pulverizator si treaba a fost facuta excelent. Nu m-au usturat ochii, nimic toxic in aer (am sters geamurile cu Stefanel langa mine), geamuri curate, bani economisiti.

Si ustensilele de bucatarie din lemn le curat tot fara detergenti: daca se poate, le spal doar cu apa calda; daca vreau sa le curat bine-bine, folosesc putin bicarbonat de sodiu si frec locul cu o lamaie taiata.

Cat despre deodorantele de camera: mi se par complet inutile, scumpe si, mai ales, nesanatoase. Daca vreau sa aerisesc, sa schimb atmosfera din casa, folosesc uleiuri esentiale; sau flori (zambile, frezii… orice este de sezon); sau pur si simplu deschid fereastra!

Vreau sa renuntam definitiv la balsamul de rufe. La urma urmei, de ce sa il folosim, cand putem pune in locul lui apa, otet, cateva picaturi de ulei esential si gata?! Simplu, ieftin si, eco, bio… natural, ce sa mai zic?!

Aproape in fiecare zi scot lenjeria de pat afara; mai putin cand ploua sau ninge. Dupa ce o asez la loc, pulverizez pe ea un amestec facut din apa, spirt si ulei esential. Ana prefera uleiul de lavanda, eu pe cel de lamaie, asa ca le alternam.

Produsele de igiena corporala intentionez sa le inlocuiesc in totalitate cu cele facute de Valeria Dan: iubim sapunurile cu scortisoara si cuisoare, pe cele cu lamaie si verbina, pe cele cu galbenele si catina. Urmeaza sa incercam si cremele si balsamul de baie pentru copii. Si am primit de la ea lumanari cu aroma de portocale: miroseau prin cutia adusa de curier! Pe Valeria o recomand cu mare drag, imi raspunde prompt intrebarilor, ma sfatuieste atunci cand nu stiu ce sa aleg, iar produsele ei merita toata atentia!

Mai multe despre produsele ei gasiti aici: Valery Soap

Un alt site de unde eu cumpar diverse produse si de unde eu am aflat multe dintre informatiile de mai sus este Manna . Cremele si balsamurile lor cu unt de shea sunt favoritele noastre. Spun ale “noastre” pentru ca Anei ii place foarte mult balsamul de tample “Vis de zana”: cu uleiuri esentiale de lavanda si galbenele, este minunat pentru un masaj usor inainte de culcare.

Sunt in continuare in cautare de solutii naturale si ieftine de folosit la treburile gospodaresti. Urmatoarea schimbare va fi renuntarea la detergentul de rufe si inlocuirea lui cu nuci de sapun: astept cu interes schimbarea!

Iubire neconditionata

Urmaresc de ceva vreme un blog ce-mi place mult, caci reuseste sa ma faca sa zambesc la fiecare postare. Motto-ul blogului respectiv este: “Copiii se cresc cu dragoste, restul e marketing”. Fiecare zi ne aduce si ne invata ceva, daca suntem destul de prezenti in vietile noastre.

Ieri am fost la piata cu Ana; am cumparat tot felul de legume, verdeturi, si altele asemenea. La plecarea din piata am luat si ghiocei, dar si 2 ghivece cu zambile: precupeata ne-a facut o oferta buna pe ele, asa ca le-am luat. Ajunse acasa, le-am asezat provizoriu intr-o camera, dar Ana a decis sa le aseze pe pervazul din bucatarie. Asa ca le-a pregatit farfurioarele si a adus si florile. Stabilise deja ca o zambila este a ei, si una a mea.

20170226_161329

Le-a asezat cu grija, obligatoriu una langa cealalta, desi eu facusem loc pentru zambile de o parte si de alta a vasului cu ghiocei. Insa ea a spus ca ele trebuie sa stea impreuna, caci una sunt eu, si una este ea, si zambilele se tin de mana exact ca noi doua.

Am stat acasa cu ei aproape 3 saptamani. Ne-au tinut pe loc viroze, otite, conjunctivite, urticarii: le-au facut amandoi, pe rand, pe toate. De multa vreme nu am mai stat atat de mult timp impreuna, non-stop. Si au fost atat de multe momente frumoase intre noi doua, incat mi-am dat seama cate as avea de invatat de la copiii astia, daca as fi mai prezenta cu mintea atunci cand ii am alaturi. Acum, cand copiii sunt bine si cand m-am linistit si eu in sfarsit, mi-am dat seama ca a fost o perioada grea, dar extraordinara! Ma uitam zilele trecute la toate cartile mele de parenting. Si am realizat ca cea mai importanta lectie de iubire neconditionata a venit, in toata aceasta perioada mai dificila, chiar de la copiii mei. Ei ar trebui sa fie primii mei invatatori. Iar eu ar trebui sa am capacitatea si mintea deschisa destul incat sa invat de la ei. Realizand asta, parca ii vad deja intr-o lumina noua: copiii sunt intelepti, iar eu m-am ratacit undeva, pe drumul spre maturitate.

Marele noroc al unora este nu ca investesc destul in materiale despre parentaj, in cursuri, ateliere si carti, ci ca au capacitatea de a-si vedea copiii asa cum sunt ei, de fapt. Si cum “norocul ti-l faci cu mana ta”, imi doresc tare mult sa fac parte din aceasta categore de parinti: sa fiu prezenta cu mintea, cu sufletul, sa nu mai ratez lectiile pe care copiii mei mi le predau clipa de clipa.

Mi-a venit in minte o scena din filmul “Dumbrava minunata”, cand Lizuca se opune disparitiei dumbravii, a povestilor si a eroilor acestora; la replica “invatatii mari, care nu cred in povesti” ea raspunde: “Ei sunt invatati, ce stiu ei?!”. Ei, cam asa si noi cu copiii: prea dornici sa facem totul bine, credem ca raspunsul il vom gasi la altii; cand, de fapt, este chiar langa noi, daca stim sa ne facem mici, mici, si sa ii lasam pe proprii copii sa ne indrume.

Nu spun ca nu voi continua sa citesc si sa cumpar carti de parentaj; ca nu voi participa la cursuri si ateliere. Sunt importante si, cu siguranta, treptele pe care le urc in “profesia” de parinte sunt construite si de ele. Insa baza trebuie sa fie sentimentul, prezenta, dorinta de a-mi vedea copiii asa cum sunt ei: plini de iubire. Neconditionata!

unnamed