Eu si ei

Ei, cei doi copii ai nostri. Perfecti? Sigur ca da! Imperfecti? Categoric! Seamana unul cu celalalt? Uneori da, alteori parca nici nu ar fi frate si sora. Cateodata, rar e adevarat, ii compar intre ei. Dar da, o fac. Mi-e imposibil sa nu gandesc: “Si Ana radea asa”, “Stefanel nu face asta cum facea Ana”. Si tot asa.

Si cumva, de la toate aceste ganduri, imi suna in minte replica pe care am auzit-o la toti parintii cu mai multi copii: “Ii iubesc pe toti la fel”. Chiar inainte de a-i avea pe ei, cand auzeam asta, ceva nu mi se parea ca se leaga. De cele mai multe ori gandeam ca e viziunea mea de copil fara frati sau surori; dar totusi… Si iata-ma cu doi copii. Ii iubesc? Mai mult decat orice pe lumea asta. Ii iubesc pe amandoi la fel? Nu. Nu vorbesc despre “il iubesc pe unul mai mult si pe celalalt mai putin”. Cantitatea de iubire pentru copiii mei nu poate fi cuprinsa de mintea mea. De fapt, uneori mi se pare ca simt atat de multa iubire pentru ei, incat devine o contopire, o dependenta, o comuniune deplina intre fiintele noastre.

Insa ii iubesc diferit. Acum nu pot sa explic exact ceea ce simt. Poate candva imi voi gasi cuvintele potrivite. Nu stiu. De fapt, nici nu stiu daca de cuvinte este nevoie.

El este inca un bebelus. Ii vad privirile curioase, il vad cum vrea sa stie, sa nu-i scape nimic. Sa fie peste tot in acelasi timp (uneori parca si reuseste, cand ma uit la cum arata casa noastra). Prezenta lui e calda, simpla, linistitoare. Vrea ceva, gaseste sigur modalitatea in care sa ceara. Nu-i place altceva: e atat de evident din atitudinea lui… Iar cand e furios, explodeaza pur si simplu. Rade mult, se joaca, inventeaza mereu ceva. Poate si pentru ca este inca atat de dependent de mine, se lipeste de corpul meu si ma inconjoara cu bratele, cu privirea, dar si cu atat de multa dragoste. Iubirea pentru el o simt lina, simpla, naturala.

Ea simte si gandeste, in liniste si aparent cu mult calm. Traieste mai intens, dar cred ca uneori sufera mai mult decat fiecare dintre noi. Iar bucuriile ii sunt pe masura supararilor. Sentimentele, si bune si mai putin bune, o sperie uneori. Si atunci vorbeste putin. Uneori arata si mai putin. Ma bulverseaza cateodata sau imi da siguranta ca fac bine ceea ce fac alteori. O iubesc asa cum este. O iubesc pentru ceea ce ma invata, pentru ceea ce m-a facut sa fiu eu acum, cea de azi. Dragostea pentru ea e tumultuoasa, e adanca, e frumoasa si provocatoare si unica. E fara margini, desi uneori e atat de greu incat as vrea sa ajung la un liman.

Incerc sa ma bucur de ei, sa ii las sa simta ceea ce simt pentru ei. Da, e greu uneori, caci tot ceea ce vreau sa le spun de fapt se pierde printre cicaleli si nemultumiri. Insa pana la urma stiu ce vreau sa stie ei despre mine: ca ii iubesc. Ii iubesc atat de mult, atat de diferit, si in atatea feluri!

Advertisements

Spatii de joaca pentru copii

Cand vine vorba de amenajarea unor spatii de joaca pentru copiii nostri, in casa sau afara, nu am dus niciodata lipsa de imaginatie; ne-au lipsit spatiul, timpul, banii, dar imaginatia niciodata.

Zilele trecute ma gandeam la cate idei am avut si cum au venit ele, cum le-am concretizat si ce “succes” au avut.

Prima data i-am facut Anei o casa dintr-o cutie de carton. Stateam intr-o garsoniera minuscula si ea nu avea un spatiu al ei. Asa ca a aparut ideea, au venit informatiile si materia prima, si a aparut casuta pe care am folosit-o pana s-a rupt definitiv. Seara o strageam, caci intindeam canapeaua ca sa dormim. A fost frumos.

Ana avea 1 an si 6 luni.

Apoi am inceput la Rosiori un “proiect” pe care vreau sa il cred putin amanat. I-am facut o casuta din sarma si am plantat in jurul ei fasole. Ideea era ca fasolea sa se urce si sa “invadeze” cadrul de sarma, construind astfel un adapost verde si util: Ana ar fi vazut etapele plantei, iar apoi am fi avut, probabil, fasole de-o fiertura. Nu am reusit sa ma ocup asa cum trebuie de aceasta idee, asa ca iarba a cotropit totul.

11059522_1007458445955714_82022954579433334_o

A urmat apoi alta casuta, tot de carton, dar mai sofisticata. Am cumparat-o din Lidl, inainte de Craciunul 2015. A fost folosita o vreme, insa parca n-a avut acelasi succes ca cea din carton simplu.

12377758_1113664138668477_2098612128359601324_o

A venit apoi Stefanel si toate planurile au fost putin amanate. Am reusit sa ne mutam si intr-o casa mai mare, cu balcon. La ultimul etaj. Intr-o zona ce momentan este santier oriunde as privi.

Balconul n-am reusit sa-l mai inchidem, asa ca vantul matura tot ce nu este bine legat sau fixat. Saptamana trecuta mi-a zburat una dintre serele mici in care am crescut rasadurile de castraveti. Moment decisiv: mergem si cumparam gard de trestie, sa nu mai pierdem lucruri pana cand reusim sa inchidem balconul.

Oricum, era o idee despre care mai vorbisem. Asa ca am luat 2 suluri de gard de trestie si am pus in jurul balconului. Ne-au mai ramas vreo 2 metri. Cristi nu vrea sa-i aruncam. Ma gandesc sa ii facem Anei un acoperis, ca o casuta. Cristi propune si niste stalpisori de lemn, ca tot demontasem caruselul lui Stefanel. Si mai leaga si niste sarme. Eu ii fac din niste melci sparti, 2 bete si putina sfoara un ornament maritim; dar ce-ar fi sa folosesc si colacul ala de spuma care zace prin cutiile mele de vreo 5 ani, plus niste panglica albastra de la o palarie, plus niste sfoara… Si sa punem ca decor si o palarie de paie, un covoras pe sanie si un scaunel?!

Si a iesit asta:

 

Asadar, imaginatie este! Si munca in echipa, ideile spuse de unul si continuate de celalalt mi se par ca aduc atat de multa valoare unor obiecte altfel uitate, aruncate, nefolosite.

Ce va mai urma, nu stiu nici eu. Dar abia astept!

“Batalia de la Termopile” reloaded

Am tinut piept vitejeste, dar am fost depasita numeric: ei sunt doi si eu una. Astazi am pierdut batalia pentru curatenie (hai sa nu zic tot razboiul).

In fiecare dimineata imi fac planul (de batalie) al zilei; uneori cu o seara inainte, daca nu cad franta de somn. Bun. Planul pentru astazi era sa fac de mancare pentru Stefanel si sa pregatesc ceva pentru Ana.

Micul dejun: Stefanel se freaca pe cap si pe fata cu banana, mar si kiwi. Devine prioritara curatarea copilului. Si a bucatariei, caci e inevitabil sa nu calc in ceva si sa duc prin toata casa. Ajung cu copilul in baie: schimbare de plan, caci musai sa duc gunoiul ca sa scap de “lacrimogenele” lui Stefanel din scutecele din cosul de gunoi.

Stefanel e marait, asa ca toate planurile se suspenda. Pana cand adoarme el, ceea ce se si intampla la un moment dat. Imi amintesc de bucatarie. Curatat, spalat pe jos. Ma mut in living: o soseta de-a lui Stefanel pe jos, una pe un raft. Sosetele Anei din livada cu ciresi (a se citi foarte murdare) tronau sub masuta lor. Pe un alt raft vad prosopul de maini al Anei, cu scoicile pe care le-a adus luni de la mare si le-a spalat in cateva ape. De-ala nu ma ating, caci nu vreau scandal diseara. Jucarii peste tot – “de ce au atat de multe?”. Aproape termin de spalat pe jos si se trezeste Stefanel.

Urmeaza masa de pranz: supa-crema de linte rosie cu naut. A mancat cu toata gura! Eu sunt fericita, chiar daca chiuveta e plina si podeaua arata de parca nu e curatata de la inaugurarea blocului. Hai putin pe-afara, ca nu mai avea stare deloc dupa masa.

Revenim acasa. Il pun pe Stefanel in patut, caci urmeaza tura a doua de curatenie. Imi saboteaza curatenia din living aruncand tot ce are in patut. Il pun direct pe podea, oricum acolo are toate jucariile. Care jucarii?! Ce atragator e cosul de gunoi!

Intre timp fac gris cu lapte si ma apuc de paine. Gata grisul – ia de vreo 2 ori si atat. Bun si asa, trecem la planul de rezerva: alaptarea. Acum doarme. Aranjez vasele in masina de spalat (sper sa fie in rai inventatoarea ei, ma voi ruga vesnic pentru ea).

Si ziua inca nu e gata! Pana diseara o sa ma cred iarasi Leonidas…. Ma duc sa imi fac o cafea, nu sunt totusi Leonidas…

 

PS Wikipedia zice:

Mașina de spălat vase este o mașină electrocasnică construită pentru spălarea vaselor de bucătărie și a tacâmurilor. Este folosită în restaurante și pentru uz casnic. Prima mașină de spălat vase a fost inventată în 1887 de Josephine Cochrane, pentru ca servitorii să nu-i mai ciobească porțelanurile. În 1924, William Howard Livens inventează prima mașină de spălat vase destinată uzului casnic.

Începând cu anii ’70 mașinile de spălat vase au devenit o obișnuință în Statele Unite și Europa de Vest. Până în anul 2012, peste 75% din locuințele din SUA și Germania erau dotate cu mașini de spălat vase.

 

“Planul zilei”

Planul zilei poate fi foarte greu de realizat uneori, desi pare simplu. In zilele mai complicate planul poate fi: “sa mananc ceva” sau “sa ajung macar o singura data la toaleta astazi” sau “sper sa reusesc sa ajung la paharul cu apa in urmatoarea ora” sau altele de genul acesta; unde zilele complicate sunt acele zile cu 2 copii ce functioneaza non-stop!

Dar majoritatea zilelor sunt calme. Sunt calme si frumoase acum, dupa ce am descoperit ce bun este un plan! Descoperirea asta am facut-o pe Facebook, facand parte din grupul “Ama-Happiness is Homemade” si citind blogul amanicolae.ro. Asa am cunoscut-o doar virtual pe Ana Maria Nicolae si m-am regasit in cateva dinte postarile ei.

Am ajuns la concluzia ca intotdeauna imi propuneam sa fac prea multe pentru o zi in care trebuia sa stau acasa cu unul sau amandoi copiii. Evident ca nu reuseam, asa ca la finalul zilei eram nervoasa, cu multe frustrari acumulate, cu un sentiment de neputinta si mereu cu prea multe griji.

Am gasit in grupul si pe blogul mentionate cateva sfaturi care ma ajuta foarte mult in activitatile de zi cu zi. Evident ca nu reusesc sa le urmez pe toate, insa cateva tot ma ajuta zilnic:

  • regula de 2 minute: daca o activitate imi ia mai putin de 2 minute sa o indeplinesc, nu o aman;
  • chiuveta curata in fiecare seara;
  • sarcini mai putine stabilite la inceputul zilei, ceea ce inseamna ca sunt mai odihnita, deci mai disponibila pentru copii, care sunt astfel mai receptivi si mai calmi si de aici tot “lantul slabiciunilor” (pozitive).

Cateva exemple: planul zilei de miercuri a fost sa curat geamurile din bucatarie si plita. Atat mi-am dorit. Am lucrat linistia, in ritmul meu, si am reusit sa fac, de fapt, curat in toata bucataria. Planul zilei de joi a fost sa gatesc o supa de pui cu galuste si o mancare cu fasole verde. Pentru ca nu m-am stresat foarte tare, am avut timp sa fac si doua paini, sa lucrez la un proiect drag mie si seara am avut un puternic sentiment de eficienta. Planul zilei de astazi a fost sa recuperez cateva restante la activitatile mele on-line: raspuns la mesaje, cateva postari si scris acest articol. Dupa cum se vede, planul a fost indeplinit si am avut chiar satisfactia sa imi ramana timp sa merg intr-o vizita si sa ud plantele de pe balcon.

Asadar, cu multumiri pentru Ana Maria Nicolae, voi fi un invatacel harnic si imi voi organiza de minune putinul meu timp liber cu ajutorul www.amanicolae.ro si al grupului Ama – Happiness is Homemade.

Din casa noastra

Da, dau din casa cateva informatii. Pentru mine au fost foarte utile atunci cand le-am aflat, asa ca intentionez sa le adun aici, in jurnal, pentru aducerea mea aminte si pentru ca altii sa le poata cunoaste si, de ce nu, folosi.

Avea Ana 2 saptamani si ceva cand am inceput cu ea lectiile de inot acasa. Stres maxim sa fie cada curata. Am cautat produse eco, bio si tot asa. Evident, le aveam deja la indemana. Si inca le folosesc: plicurile cu bicarbonat de sodiu. Curata excelent cada, chiuveta, vasul de toaleta. Il presar pe suprafata de curatat umeda si apoi sterg cu buretele.

Pantofii au uneori miros neplacut: se rezolva tot cu bicarbonat de sodiu, presarat in incaltaminte si lasat peste noapte.

Am renuntat la deodorante, spary-uri, stick-uri si altele asemenea: putin bicarbonat de sodiu dizolvat in putina apa si am siguranta ca hainele nu se ingalbenesc si nu exista nici urma de miros de transpiratie.

Daca vreau si spuma atunci cand folosesc bicarbonat de sodiu la spalarea obiectelor din casa, adaug putin otet.

De fapt, zilele astea am re-descoperit otetul. De ceva vreme ma usturau ochii atunci cand foloseam produse de curatenie din comert. Asa ca am cautat alternative si, cum spuneam, am re-descoperit otetul.

Cum sterg eu pe jos: apa, otet, cateva picaturi de ulei esential (la alegere). Arata bine, miroase frumos, e curat si dezinfectat – copilul mananca de pe jos.

Am inceput aproape “oficial” curatenia de Paste (va dura pana la cea de Craciun, dar e bine si asa). Ieri am curatat geamurile: otet pus intr-un recipient cu pulverizator si treaba a fost facuta excelent. Nu m-au usturat ochii, nimic toxic in aer (am sters geamurile cu Stefanel langa mine), geamuri curate, bani economisiti.

Si ustensilele de bucatarie din lemn le curat tot fara detergenti: daca se poate, le spal doar cu apa calda; daca vreau sa le curat bine-bine, folosesc putin bicarbonat de sodiu si frec locul cu o lamaie taiata.

Cat despre deodorantele de camera: mi se par complet inutile, scumpe si, mai ales, nesanatoase. Daca vreau sa aerisesc, sa schimb atmosfera din casa, folosesc uleiuri esentiale; sau flori (zambile, frezii… orice este de sezon); sau pur si simplu deschid fereastra!

Vreau sa renuntam definitiv la balsamul de rufe. La urma urmei, de ce sa il folosim, cand putem pune in locul lui apa, otet, cateva picaturi de ulei esential si gata?! Simplu, ieftin si, eco, bio… natural, ce sa mai zic?!

Aproape in fiecare zi scot lenjeria de pat afara; mai putin cand ploua sau ninge. Dupa ce o asez la loc, pulverizez pe ea un amestec facut din apa, spirt si ulei esential. Ana prefera uleiul de lavanda, eu pe cel de lamaie, asa ca le alternam.

Produsele de igiena corporala intentionez sa le inlocuiesc in totalitate cu cele facute de Valeria Dan: iubim sapunurile cu scortisoara si cuisoare, pe cele cu lamaie si verbina, pe cele cu galbenele si catina. Urmeaza sa incercam si cremele si balsamul de baie pentru copii. Si am primit de la ea lumanari cu aroma de portocale: miroseau prin cutia adusa de curier! Pe Valeria o recomand cu mare drag, imi raspunde prompt intrebarilor, ma sfatuieste atunci cand nu stiu ce sa aleg, iar produsele ei merita toata atentia!

Mai multe despre produsele ei gasiti aici: Valery Soap

Un alt site de unde eu cumpar diverse produse si de unde eu am aflat multe dintre informatiile de mai sus este Manna . Cremele si balsamurile lor cu unt de shea sunt favoritele noastre. Spun ale “noastre” pentru ca Anei ii place foarte mult balsamul de tample “Vis de zana”: cu uleiuri esentiale de lavanda si galbenele, este minunat pentru un masaj usor inainte de culcare.

Sunt in continuare in cautare de solutii naturale si ieftine de folosit la treburile gospodaresti. Urmatoarea schimbare va fi renuntarea la detergentul de rufe si inlocuirea lui cu nuci de sapun: astept cu interes schimbarea!

Iubire neconditionata

Urmaresc de ceva vreme un blog ce-mi place mult, caci reuseste sa ma faca sa zambesc la fiecare postare. Motto-ul blogului respectiv este: “Copiii se cresc cu dragoste, restul e marketing”. Fiecare zi ne aduce si ne invata ceva, daca suntem destul de prezenti in vietile noastre.

Ieri am fost la piata cu Ana; am cumparat tot felul de legume, verdeturi, si altele asemenea. La plecarea din piata am luat si ghiocei, dar si 2 ghivece cu zambile: precupeata ne-a facut o oferta buna pe ele, asa ca le-am luat. Ajunse acasa, le-am asezat provizoriu intr-o camera, dar Ana a decis sa le aseze pe pervazul din bucatarie. Asa ca le-a pregatit farfurioarele si a adus si florile. Stabilise deja ca o zambila este a ei, si una a mea.

20170226_161329

Le-a asezat cu grija, obligatoriu una langa cealalta, desi eu facusem loc pentru zambile de o parte si de alta a vasului cu ghiocei. Insa ea a spus ca ele trebuie sa stea impreuna, caci una sunt eu, si una este ea, si zambilele se tin de mana exact ca noi doua.

Am stat acasa cu ei aproape 3 saptamani. Ne-au tinut pe loc viroze, otite, conjunctivite, urticarii: le-au facut amandoi, pe rand, pe toate. De multa vreme nu am mai stat atat de mult timp impreuna, non-stop. Si au fost atat de multe momente frumoase intre noi doua, incat mi-am dat seama cate as avea de invatat de la copiii astia, daca as fi mai prezenta cu mintea atunci cand ii am alaturi. Acum, cand copiii sunt bine si cand m-am linistit si eu in sfarsit, mi-am dat seama ca a fost o perioada grea, dar extraordinara! Ma uitam zilele trecute la toate cartile mele de parenting. Si am realizat ca cea mai importanta lectie de iubire neconditionata a venit, in toata aceasta perioada mai dificila, chiar de la copiii mei. Ei ar trebui sa fie primii mei invatatori. Iar eu ar trebui sa am capacitatea si mintea deschisa destul incat sa invat de la ei. Realizand asta, parca ii vad deja intr-o lumina noua: copiii sunt intelepti, iar eu m-am ratacit undeva, pe drumul spre maturitate.

Marele noroc al unora este nu ca investesc destul in materiale despre parentaj, in cursuri, ateliere si carti, ci ca au capacitatea de a-si vedea copiii asa cum sunt ei, de fapt. Si cum “norocul ti-l faci cu mana ta”, imi doresc tare mult sa fac parte din aceasta categore de parinti: sa fiu prezenta cu mintea, cu sufletul, sa nu mai ratez lectiile pe care copiii mei mi le predau clipa de clipa.

Mi-a venit in minte o scena din filmul “Dumbrava minunata”, cand Lizuca se opune disparitiei dumbravii, a povestilor si a eroilor acestora; la replica “invatatii mari, care nu cred in povesti” ea raspunde: “Ei sunt invatati, ce stiu ei?!”. Ei, cam asa si noi cu copiii: prea dornici sa facem totul bine, credem ca raspunsul il vom gasi la altii; cand, de fapt, este chiar langa noi, daca stim sa ne facem mici, mici, si sa ii lasam pe proprii copii sa ne indrume.

Nu spun ca nu voi continua sa citesc si sa cumpar carti de parentaj; ca nu voi participa la cursuri si ateliere. Sunt importante si, cu siguranta, treptele pe care le urc in “profesia” de parinte sunt construite si de ele. Insa baza trebuie sa fie sentimentul, prezenta, dorinta de a-mi vedea copiii asa cum sunt ei: plini de iubire. Neconditionata!

unnamed

 

Crestem impreuna

Aparitia copiilor in viata mea si ceea ce au adus cu ei nu poate fi comparat sau egalat cu nimic. Pentru mine, cei doi inseamna desavarsirea a tot ce am fost, sunt, si voi putea fi vreodata. Nimic nu m-ar fi putut implini mai mult. Sa fiu parinte nu inseamna ca vreau mai putin, ca pot mai putin, ci dimpotriva.

Copiii mi-au aratat si vor continua sa o faca (probabil pentru tot restul vietii mele) cat de multa rabdare pot avea. De fiecare data cand sunt situatii ce ma pun la incercare, am senzatia ca acolo este “capatul rabdarilor”. Ei bine, nu. Caci de fiecare data mai gasesc un strop, si inca un strop, si inca unul. De multe ori ma trezesc spunandu-i Anei: “Ai rabdare, vin acum” sau “Ai rabdare, termin imediat” si altele asemenea. Iar chiar aseara imi spune: “Eu nu inteleg ce-i cu rabdarea asta. Nu-mi place”. Si o cred. Eu, la 39 de ani inca ma dumiresc ce-i cu ea, dar ea la 3 ani – cum sa ii explici ce este rabdarea, cand ea traieste “acum”?! Si… cum pot invata eu asta de la ea? “Acum” este momentul cel mai important: nu ieri, nu maine, nu peste 5 minute.

Apoi am vazut ca anumite curiozitati nu-mi dau pace. Si incep sa caut, sa intreb. Sa citesc, sa cer o parere. “Defectul” asta s-a accentuat de cand cu copiii. “Cum sa fac?”, “Ce sa ii spun?”, “E momentul potrivit?”, “O fi bine?”, “N-o fi bine?”. Si asta e inca o cale pe care copiii mei ma conduc spre propria mea dezvoltare. Caci intrebarile au inceput sa ma vizeze si pe mine, si trecutul meu, si cine sunt, si de ce sunt asa cum sunt. Si lucrurile sunt din ce in ce mai interesante.

Putina nepasare am constatat ca este chiar benefica: “E vital sa strang acum jucariile de pe jos? Nu? Atunci hai sa te balacesti in cada!”. “Ajung luna asta la coafor? Nu cred… E ok daca am parul curat si o perie la indemana!” Si chiar e ca o gura de aer proaspat sa scap de obsesia lucrului pus la dunga, de obsesia prafului sters zilnic, de obsesia unei maniuchiuri impecabile in fiecare zi de luni.

Imaginatia este constant pusa la incercare: “Ce sa raspund acum?”, “Cum sa ne mai jucam?”, “Unde le-ar placea sa mearga?”, “Ce sa le mai gatesc?”. Si asta inseamna pasi inainte: inseamna informatii noi, inseamna umor, inseamna gasirea placerii in lucruri mici. Inseamna gasirea de raspunsuri si de solutii in orice situatie. Inseamna viteza de reactie.

Sa cresc doi copii inseamna simtul umorului: puterea de a rade oricand, desi uneori doar in sinea mea (caci unele chestiuni amuzante pentru mine sunt de maxima seriozitate pentru copii). Umorul dus pana acolo incat uneori ma amuz de propria mea persoana in momentele cand sunt nervoasa, frustrata, trista.

Si reversul umorului: nelinistea. Da, uneori dusa la cote extreme… Ingrijorarea, gandurile mai putin fericite, situatiile neplacute.

Iar apoi, cand cred ca le-am vazut, ca le-am auzit si ca le stiu pe toate… vine momentul cand totul este sters cu buretele de catre cei doi copii din dotare si iarasi nu mai stiu nimic, si trebuie sa invat mereu ceva nou.

Sa invat de la copiii mei, impreuna cu ei! Sa nu mai stiu nimic din ceea ce credeam ca stiu. Sa poti avea mereu mintea incepatorului. E greu sa inteleg; e si mai greu de acceptat. Si cat e de frumos ca e asa!

 

Cu tantrumul la plimbare

Momentele in care copiii fac tantrumuri mi se par cele mai solicitante de pana acum. Mai ales pentru copil, dar si pentru parinte. Iar cum Ana este un copil normal…. a facut si face tantrumuri. Avand in vedere ca si mie, ca adult, imi vine uneori sa fac, este foarte posibil ca perioada prin care vom trece impreuna prin astfel de momente va mai dura.

De doua ori s-a intamplat sa aiba aceste momente de furie si de plans pe drum.

Prima data a fost asta-vara, cand am refuzat sa ii cumpar o motocicleta. In magazin a parut ca intelege motivele (avea deja una acasa, aveam multe bagaje si era prea scumpa). Dupa ce am iesit din magazin, a fost tacuta cateva minute, iar apoi s-a dezlantuit. Drumul de 30 de minute pana acasa a durat parca o vesnicie.

A doua oara s-a intamplat ieri: pe drumul spre casa, inaintea noastra, o doamna indesa o gogoasa cu gem in gura unui copil cam de varsta Anei. Pe moment nu a spus nimic, insa dupa ce i-am depasit mi-a spus ca ii este foame. Am asigurat-o ca ajungem curand acasa, unde avem ciorba calda si vom manca impreuna. Inutil sa spus ca raspunsul meu a fost…inutil. Un drum ce ar fi trebuit sa dureze tot 30 de minute s-a transformat intr-o aventura ce ne-a epuizat pe amandoua fizic, dar mai ales psihic. Am incercat sa ii vorbesc, sa stau langa ea… era chiar mai rau. Asa ca am fost cat mai calma si am ajuns, in cele din urma, acasa. Nu imi spuneam in mintea mea decat: ei ii este foarte greu acum, mult mai greu decat imi este mie; nu o face ca sa ma necajeasca pe mine, ci este ea foarte suparata; nu o iau personal, s-ar fi intamplat cu oricine, dar e chiar mai bine ca ii sunt eu alaturi; este un moment dificil, va trece; nu conteaza privirile amuzate, ingrozite, acuzatoare ale oamenilor ce trec pe langa noi sau care au iesit pe la balcoane sa vada ce se intampla, important e sa ajungem cu bine acasa.

Ultimul gand a fost total inutil si nu a facut decat sa adauge o incarcatura emotionala negativa momentului, insa l-am avut. L-am avut pentru ca, in ambele situatii de mai sus, cei pe langa care treceam au avut reactii ce l-au generat.

Asadar, data viitoare cand mai treceti pe langa un parinte al carui copil are un tantrum, incercati sa:

  • nu spuneti replici de genul: “Vai, ce urata esti cand plangi!” Da, i s-a spus Anei asta. Am reactionat, mi s-a parut o remarca total deplasata si care face mai mult rau decat bine. Niciun copil nu este urat, indiferent ce face: ca rade, ca plange, ca e fericit, ca e necajit.
  • nu spuneti: “Fetita mare si plangi asa de rau!” Si pe-asta am auzit-o asta-vara. Da, plange: este necajita si este normal sa planga, asa se descarca orice om!
  • nu intrebati: “Dar ce are, de ce plange?” Fix in acel moment nu stau nici eu, si nici copilul meu sa dam detalii despre motivul ce a starnit supararea. Conteaza mai putin atunci ce s-a intamplat. In plus, poate chiar nu e cazul sa desfacem in 4 firul unei povesti ce, poate, se apropie de final.
  • nu va faceti auzite replicile “moralizatoare”, cum am trait eu ieri: o doamna mai in varsta, cu doi copii de varsta Anei de mana, trece pe langa noi, imi arunca mie un zambet de superioritate, si spune celor mici: “Vedeti? Asa faceti si voi!” Ok, am inteles, te deranjeaza cand copiii, nepotii, cei mici pe care ii ai in grija au momente dificile. Dar ce-ar fi daca nu i-ai invata sa si arate cu degetul? Daca tot simti nevoia sa spui ceva, cum ar fi sa le spui: “Iata, un copil este necajit. Uneori se mai intampla sa fii suparat, este un lucru normal!”
  • nu mai aveti zambete de superioritate si gesturi dezaprobatoare. Plansul copilului nu are nimic de-a face cu educatia data de parinti acasa. Un copil furios nu inseamna un parinte incapabil. Inseamna un parinte care, desi trece, la randul sau, printr-un moment dificil, este alaturi de copilul sau, ii valideaza sentimentele si nu il face sa se simta neimportant;
  • nu incercati sa opriti plansul copilului umilindu-l (“Esti mare, asa faci?!”, “Cutarica e mai mic decat tine si nu face asa!”), deturnandu-i atentia (asta a vazut la mama frecvent si mereu am incercat sa discut cu ea pe tema asta), promitandu-i marea cu sarea numai sa taca din gura;
  • nu e nevoie sa interveniti, sa luati in brate si sa pupati copilul si parintele care trec prin astfel de momente, desi o vorba buna sau macar un zambet ar insemna mult; dar daca nu aveti nimic bun de spus sau de facut, cel mai bine este sa treceti mai departe.

Da, uneori am reusit sa previn astfel de momente: cand stiam ca urmeaza sa ii fie foame, somn, cand stiam ca e obosita, surescitata. Alteori le-am “dezamorsat” din mers, discutand si gasind impreuna o solutie la ceea ce banuiam ca ar putea declansa un tantrum. Dar uneori… uneori se intampla sa asist neputincioasa la un moment foarte intens, care, de fiecare data, este urmat de imbratisari si zambete; nu pot face decat sa ii stau alaturi (preferabil la nivelul ei), sa tac (de obicei imi spune ea asta), sa ma asigur ca nu se intampla un accident sau ceva grav. Da, e greu (ieri am ajuns acasa si am inceput eu sa plang, ca sa dau afara tot ce controlasem pana atunci), dar e normalitate.

 

Mici placeri

Am pastrat atributul de “mici” de pe vremea cand nu aveam doi copii. In prezent sunt, de fapt, “mari” placeri. Pentru ca, zilnic, am nevoie sa fac ceva numai si numai pentru mine. Asteptarea momentului cand fac ceva singura este chiar mai frumoasa decat momentul in sine!

Asadar, imi pastrez cateva minute in fiecare zi ca sa citesc. In ultima vreme citesc exclusiv carti, dar obisnuiam sa frunzaresc si reviste (gen “Gradina mea”, caci simteam nevoia sa ma relaxez, sa lecturez ceva usor, sa vad lucruri frumoase fara sa fie ostentative si, de ce nu, sa ma inspir pentru venirea primaverii). Dar cum nu am mai cumparat reviste, iar teancul de carti asteapta sa fie terminat… citesc. Cartile mele sunt, evident, de parentaj; le completez cu cateva titluri de psihologie si dezvoltare personala, plus cateva jurnale si memorii pe care vreau sa le incep. Am amanat putin beletristica, am nevoie de altceva acum.

Apoi, este cafeau zilnica. Astept, de cum deschid ochii, sa intru in bucatarie, sa desfac plicul si sa simt aroma cafelei. Apoi sa iau ibricul de arama, sa il pun pe foc si sa pun vreo 3 lingurite generoase de cafea! Indulcita cu miere, completata cu cateva mirodenii proaspat macinate si insotita de 1-2 cuburi de ciocolata… asta e momentul meu!

Urmaresc si retelele de socializare (pentru mine chiar e socializare, caci nu reusesc sa mai ies pe nicaieri, doar pentru o plimbare sau o intalnire), incerc sa citesc si sa urmaresc noutati despre activitati de facut cu copiii (si mari, si mici) in interior. Si da, e o placere sa fac asta.

Incerc sa fac miscare zilnic, macar in casa: am reusit sa dau jos cateva kilograme bune si asta ma face sa ma simt bine.

Un gel de dus sau o crema de corp definitiveaza si ele ziua, insa nu reusesc sa “bifez” in fiecare seara momentul.

Astept sa vina primavara pentru a mai adauga cateva momente placute, dedicate exclusiv mie: putin gradinarit pe balcon. Macar sa schimb pamantul florilor din ghivece, sa cultiv cateva petunii si ierburi aromatice, si as fi multumita! Mi-as dori tare mult sa mut bautul cafelei din bucatarie pe balcon – pare un plan realizabil!

Incep, zilnic, sa ma bucur tot mai mult de cateva clipe petrecute in liniste. Vreau sa opresc pana si zbarnaitul continuu din capul meu, nu mai zic de momentele in care nu aud in jur voci, tipete, rasete, pocnete, alergaturi, chiuieli, etc.

Si cam atat. Sunt lucruri care, inainte, imi pareau mici; nu le dadeam importanta, nu le faceam deloc. Acum ma bucur enorm de ele. Nu regret toate celelalte “mari” placeri: un film la cinema, o masa linistita la restaurant, o calatorie in doi, o vizita, o plimbare fara a sta cu ochii pe ceas, cateva ore petrecute la coafor, cosmetica… Va veni si vremea lor, stiu asta. Pana atunci, cresc si eu alaturi de copiii mei!