1 Martie 2017

Am pregatit din timp martisoarele, pentru ca au fost dulci. La propriu. Asa ca ieri am facut aluatul, impreuna cu Stefanel. Cum se plictisise de stat pe jos si mutat jucarii, l-am luat in sistemul de purtare si am trecut la treaba.

unnamed-1

A stat cu mana peste mana mea de pe mixer: s-a distrat maxim! I-am dat sa miroasa produsele folosite, insa pana sa ajung la aluatul final a adormit. L-am asezat la el in patut si mi-am continuat singura treaba.

Aseara le-am copt si le-am impachetat impreuna cu Ana. Eu am ajutat-o cu capsarea snururilor si desfacutul plicurilor de hartie (nu stiu cum au fost facute, dar si mie mi-era greu). In rest, ea s-a ocupat de tot. M-a impresionat mult ca a tinut sa scrie ea singura, (“Cum pot eu” ca sa o citez) numele destinatarilor. Si mai mult, a tinut minte ce a scris pe fiecare plic.

 

Astept acum sa se intoarca de la gradinita, unde a ales sa imparta martisoare dulci adultilor (voia sa dea chiar si parintilor colegilor, dar s-a razgandit cand a vazut cum se micsoreaza numarul biscuitilor, asa ca s-a limitat doar la educatoare; ba chiar si pentru educatoare a spus “2 biscuiti fiecareia, ca sa ne mai ramana si noua de mancat!”) si celor 3 colegi (baietei) pe care ii pomeneste cel mai des si cu numele carora si-a botezat papusile.

O primavara minunata tuturor!

 

Advertisements

De vorba cu Ana: minciunele

Ana are o imaginatie bogata. Din ce in ce mai bogata. Lucru dovedit de conversatiile purtate, de argumentele si discutiile avute in ultima vreme. Am observat insa ca incepe sa spuna si minciuni. Partial, incep sa imi dau seama de ce, insa este clar un subiect despre care va trebui sa incep a ma documenta mai serios.

Prima intamplare: eu la bucatarie, ea si Cristi in camera. Ana bea apa dintr-un pahar, iar ce ramane varsa pe jos. Cere servetele si incepe sa stearga apa de pe parchet.

Cristi: – Ce s-a intamplat?

Ana: – Am stranutat.

Cristi: – Si cum s-a varsat apa?

Ana: – Uite asa! Si face un gest larg cu mainile…

A doua intamplare: zilele trecute am impodobit pomul de Craciun. Printre ornamente, si un clopotel de ceramica ce are, de acum, mai mult valoare sentimentala. Clopotelul l-a spart ea anul trecut pe vremea asta, insa am reusit sa-l lipesc eu.

Vrea sa ia ornamentul respectiv, insa, pentru a preveni accidentele de orice fel, incerc sa-i explic de ce ar fi bine sa-l lase la locul lui:

Eu: – Uite Ana, ornamentul acesta este spart si se poate strica foarte usor. Mai tii minte cine l-a spart? (evident, nu ma asteptam sa-si aminteasca)?

Ea: – Nu…

Eu: – Anul trecut ornamentul a fost spart de o fetita cu ochi albastri; pe fetita o cheama Ana. O cunosti?

Ea, dupa ce ia telecomanda aparatului foto, pe care o foloseste ca telefon mobil: – Alo? Da? A, e o persoana noua, nu o cunosc!

Nu am citit (deocamdata) foarte mult despre motivele care ii determina pe copii sa minta. In cazul ei, cel mai probabil pentru a ne face noua pe plac: nu, nu ne place sa vedem cum arunca pe jos mancare sau apa (a fost o etapa, credeam ca s-a incheiat). Si nici nu ne place sa distruga lucruri, desi aceasta este o metoda eficienta de a invata atat de multe despre ceea ce o inconjoara. Este insa evident ca va trebui sa ne schimbam abordarea. Si sa ne bucuram de imaginatia ei bogata: uneori povesteste cu multe detalii diverse intamplari imaginare, despre care stim sigur ca nu au avut loc; insa o face pentru ca noua ne place sa o ascultam, ei ii place sa incerce pronuntarea unor cuvinte noi si, mai ales, ii place sa ofere detalii la intrebarile noastre provocatoare.

 

De vorba cu Ana

In acest sfarsit de saptamana am avut cateva discutii cat se poate de interesante cu Ana.

Prima este de vineri seara: a rasturnat in toata camera multele ei carioci. Erau peste tot. Vazand ca isi ia masinutele ca sa inceapa alt joc, am rugat-o sa stranga mai intai cariocile.

Ea: – Nu vreau!

Eu: – Daca nu iti mai trebuie cariocile, mai bine le-ai strange.

Ea: – Nu!

Eu: – Uite, eu iau una, tata una si tu una; le strangem impreuna si le punem la locul lor.

Ea: – Nu vreau!

Eu: – Bine. Atunci lasam cariocile in mijlocul camerei pana vei dori sa le strangi. Si m-am asezat pe scaunul de la calculator.

Vine langa mine, cu cele doua masinute in mana:

Ea: – Iti dau o masinuta daca strangi tu cariocile.

Eu: – Nu imi trebuie masinuta.

Ea: (insista) – Daca strangi tu cariocile, iti dau o masinuta.

Eu: – Uite cum facem: eu nu iti iau masinuta si tu strangi cariocile. Ramane cateva secunde perplexa, proceseaza informatia apoi decide: Nu!

 

Un alt dialog, de sambata, purtat si cu mine, si cu Cristi:

Ea: – Cere-mi masinuta rosie!

Eu: – Ana, te rog sa-mi dai masinuta rosie!

Ea: – Nu pot acum, imi trebuie.

Dialogul a continuat asa pentru fiecare din cele 10 masinute…

 

 

De vorba cu Ana

Imi este tot mai greu sa tin pasul cu toate cuvintele, propozitiile, frazele spuse de Ana; nu apuc sa notez mai nimic. Totusi, cateva cuvinte sunt absolut memorabile. In plus, felul in care le rosteste, ne face sa o provocam mereu:

  • dadasi = adidasi;
  • businele = bufnitele (asta a fost o provocare);
  • duduci = gugustiuci;
  • cafune = capsune;
  • cafe = capse;
  • imioare = inimioare.

Bineinteles, are grija sa ne “sanctioneze” fiecare greseala:

  • “Nu vorbi cu gura plina!”
  • “Pune mana la gura!” (daca stranutam sau tusim);
  • “Oamenii dorm acuma!” (daca vorbim ceva mai tare).

La masa ea trebuie sa manance prima, asa ca tot timpul se asigura inainte: “Tu stai la rand, da?”.

Astazi de dimineata, in masina, in timp de mergeam la gradinita, imi spune: “Cand vine zapada, vin vabiutele, duducii si veveritele la geam la soare” – asta pentru ca alaltaieri am pus pe pervarz o hranitoare pentru pasarele, in care am pus floarea-soarelui.

Si tot in dimineata asta a fost atat de surprinsa cand a vazut noul meu ruj; zambind cu gura pana la urechi, imi spune: “Cand o sa fiu mare-mare, o sa am si eu buzele rosii.”

Dar cea mai frumoasa propozitie din ultimele zile a fost aseara: “Mi-e dor de cartile mele”. Pentru ca in continuare citim, citim, citim… Cred ca avem o saptamana de cand nu am mai deschis calculatorul acasa, nu mai zic de cand nu am mai citit si noi o stire, de cand nu am mai vazut un film. Insa petrecem timpul si mai placut: vorbim cu Ana.

Cuvintele Anei

Atat de dornica am fost sa notez cuvintele noi, si ciudate, si stalcite, si amuzante pe care le va spune Ana, incat asa a venit primul imbold de a scrie blogul de fata. Insa, spre surprinderea mea (sau poate nu, daca stau sa ma gandesc la cartile citite), Ana rosteste cuvintele foarte corect. Uneori pronunta si “r”.

Asa, de amuzament, ar fi:

  • gedudu = degetul;
  • pucea = fusta.

In rest… doar mici “stalceli” pentru ca pronunta pe “f” si “v”, cu “p”; asa ca spune “pugi” = “fugi”, “pund” = “fund”, “pant” = “vant”.

Ieri seara a spus un cuvant nou: “cacacul”, a pufnit, apoi “cacapul”, a oftat si apoi as spus: “ca-pa-cul”; rar, fara nervi, dar foarte corect.

Mai nou, foloseste chiar si genitivul: “Anei”, “mamei”, “Emei”.

Si au inceput si politeturile: “cuze” = “scuze”, “tog” = “te rog”.

Asta-seara am incercat sa ii dau laptele dupa ce a adormit; asa ca, avand ochii inchisi, mi-a soptit: “Lasa-ma… Dorm…” Cum sa nu fac asa cum vrea ea?!