Cartofi “prajiti”

Mie imi plac cartofii prajiti. Da, stiu, doar rostind aceasta propozitie m-am ingrasat juma’ de kil. Si mi-au crescut in corp niste toxine. Dar chiar imi plac. Nu inseamna ca mananc.. des. Dar candva, cand chiar nu mai puteam de pofta, sau n-aveam nimic atragator in frigider, sau n-aveam chef de gatit… ma destrabalam cu o portie de cartofi prajiti. Totul de-acum a ramas o amintire in culori aurii. De cand e Ana diversificata, de cand mananca la masa cu noi, de cand ne numara dumicatii… adio cartofi prajiti!

Daaaaar… am inceput sa caut alternative. Am gasit unele, insa rezultatul a fost aruncat la cosul de gunoi. In cele din urma, am gasit ceea ce cautam: cartofi, cu ulei de masline, cu un praf de sare, cu oregano (eu nu ma zgarcesc la condimente, chiar imi plac). Diferenta este ca sunt intai putin fierti, apoi copti in cuptor.

Noua ne plac foarte mult. Si Ana se serveste din ei, dupa bunul plac, si ma bucur ca nu o deranjeaza deloc oregano (e putin de tot picant in cantitati mai generoase). M-ar tenta sa le dau si un praf de boia iute, pentru culoare si aroma, dar mai astept putin.

Punctul delicat al retetei este momentul cand intrerup fierberea. Mi s-a intamplat odata sa-i las ceva mai mult la fiert si mi s-au varsat cand i-am amestecat cu restul ingredientelor. Dar cu putina atentie, se rezolva.

Ultima data mi-au iesit asa:

cartofi

Reteta o gasiti aici. Inca n-am incercat cu ketchup – Ana ii mananca fie cu ridichii, fie cu branza (fiecare aliment pe rand, asa cum mananca ea). Dar n-am uitat de ketchup!

Pofta buna!

Advertisements

Curatenie. Curatenie?!

Doua zile cu ploaie. Cu muuuult timp stat in casa. Momente memorabile – destule. Cateva insa merita chiar notate.

Asadar, sambata. Am stat toata ziua in casa. Nu s-a oprit ploaia nici cat sa iesim putin afara, sa calcam in balti si sa adunam pietre. Bineinteles, a fost o zi… frumoasa (vazuta lunea). Am citit, ne-am si jucat impreuna, am mancat, am dormit, daaaaar… au fost si cateva “evenimente”. Spre exemplu, cand i-am spus ca vom merge impreuna sa ducem gunoiul, ea mi-a adus rucsacul, crezand ca o sa si ramanem afara. Mi-a parut rau, am dezamagit-o… Am compensat stand cu nasurile lipite de geam dar, eh, nu se compara cu alergatul prin balti!

Apoi: de la un moment dat, n-am mai numarat de cate ori am spalat-o pe maini. Nu o tin intr-un glob de sticla… adica ce glob, s-a crapat cand a inceput sa isi linga talpile cizmelor cu care mergea afara; crapatura devine tot mai adanca atunci cand baga in gura pietrele adunate de-afara (dar asta e alta poveste)… ((Bine, e alta poveste, dar tot trebuie sa spun ceva: Ana aduna pietre, de diferite marime, si le aduce in casa; pe unele reusesc sa le spal, pe altele nu. Le mai baga si in gura, la nimereala. Gaseste Cristi pe jos o piatra mai mica decat de obicei. Ma intreaba daca asa a fost ea, sau a spart-o Ana cu dintii. Ana Sfarma-Piatra! Gata parantezele))

Faza de sambata mi-o amintesc de la o spalare pe maini (nu numarasem pana atunci), inainte de masa. Deci: o spal, se spala si ea (o distreaza maxim sapunul, tot timpul aluneca!), o sterg pe manute si e gata de plecare din baie. Se impiedica de o pala de aer si pune mana pe vasul de toaleta. Bun, o mai spal inca o data (a doua oara). O spal, se spala, o sterg, pleaca din baie, se pune in patru labe pe holul in care da si usa de afara; holul unde noi ne descaltam, ne stergem pe picioare, etc. Ok, o iau iar la sold (o tin pe chiuveta pentru ca altfel nu ajunge), o spal (a treia oara), se spala, o sterg pe maini si o duc eu in camera. Ma duc sa arunc un ochi la supa care deja aproape fierbea; o iau de pe aragaz, o pun in farfurie. Ana se tinea dupa mine – perfect, o am sub ochi, n-are cum sa se mai murdareasca pe maini! Ma duc sa pun la incalzit si felul doi: fasole verde si carne de gaina. Ana cu mine la bucatarie: cu degetul aratator de la mana dreapta curata temeinic exteriorul (apoi a trecut si la interior… am lasat-o, era prea tarziu) capacului de la galeata de gunoi. Ma duc cu ea la baie si o spal (iar!!!! a patra oara in maxim 20 de min.) pe maini. Dupa ce i-am dat sa manance n-am mai numarat; am rasuflat usurata ca am reusit sa termine cu bine masa de pranz.

Duminica, ne trezim: ploaie. Cum, necum, trebuie sa ajungem la piata; meniul zilei asteapta materia prima (loboda, radacinoase, mazare…). Dupa ce facem cumparaturile, ne intoarcem acasa: era deja ora pranzului, dar pentru ca fusesem cu masina, pacalisem ploaia, cumparasem tot ce aveam pe lista, si numai bine ca punem masa.

Dupa masa de pranz – somnul de frumusete: Ana si taica-su. Eu – la bucatarie: gaina pusa la fiert (de gust, intai in oala pentru ciorba), apoi definitiv in cratita pentru mancarea de mazare cu marar proaspat. Curatat legumele pentru ciorba si dat pe razatoate, tocat loboda si stevia (le-am aruncat pe-amadoua in ciorba, impreuna au dat cantitatea necesara de verzituri), curatat cartofi pentru meniul de seara (alta poveste, am facut o descoperire culinara minunata), pus la fiert orezul cu laptele si vanilia (urma sa fie garnisit cu fructe de padure de-asta toamna, din congelator).

Intre timp, se trezesc oamenii mei si ii expediez afara: nu mai ploua, iar eu voiam sa dau cu aspiratorul si cu mopul. Nu stiu cum, dar am reusit sa le fac pe toate, inclusiv curatenia (nivel “basic”). Vin amandoi acasa, ii aud intrand – le-am lasat usa descuiata, sa nu ma mai trambalez eu de la bucatarie sa le descui. O aud pe Ana tropaind de la intrare pana in bucatarie (a traversat toata garsoniera, cu podeaua proaspat spalata si uscata, cu cizmele cu care s-a plimbat pe-afara), ca sa-mi arate ce piatra frumoasa a gasit! M-a impresionat mult gestul ei (cand a vrut sa-mi arate piatra, nu cand a traversat toata casa incaltata), ca s-a gandit la mine si ca a vrut sa ma bucur si eu odata cu ea!

Toate preparatele au fost gata la timp, masa aproape de incheiere, Ana a mancat singura si chiar i-au placut cartofii, salata verde, ridichiile. I-au placut atat de mult, incat la final, cand nu mai putea manca dar parca ar mai fi gustat din ele, le lua in gura, le molfaia, si le scuipa jos (fix pe podeaua spalata mai devreme). Ce bine ca exista servetele umede… Completarea ideala a mopului!

Cam astea ar fi asa, intr-o compunere cu impresii frumoase, ideile principale despre curatenie cu un copil de 1 an, 7 luni si 2 saptamani. Rezumatul compunerii: speranta unei case curate cu copilul sus-mentionat nu moare niciodata!

 

 

Jocuri de-ale Anei

Inca inainte de a sta in picioare, Ana se juca cu noi. Acum imi pare rau ca nu am scris, la momentul potrivit, despre cum se juca Ana “cucu-bau”. De obicei cand ii schimbam scutecul sau hainele, ea isi acoperea ochii si apoi desfacea mainile larg de tot, ca sa ne surprinda.

Apoi, cand a inceput sa mearga singura, ne jucam cu totii de-a v-ati ascunselea: eu si Cristi trebuia sa stam in baie sau in bucatarie, iar ea alerga de la unul la altul, ca sa ne gaseasca. Uneori se ascundea si ea: isi baga doar capul dupa usa dulapului, restul corpului fiind la vedere. Amuzant pentru noi toti!

De vreo 2 saptamani, asa cum a vazut ca facem noi, ia diverse lucruri mici intr-o mana, apoi roteste mainile si le incruciseaza pe piept, ascunzand palmele. Crede ea ca le ascunde… De obicei, palma goala o tine deschisa. Noi trebuie sa ghicim in ce mana este ascuns obiectul respectiv. Orice varianta propunem, raspunsul ei este invariabil: “Nu-iiiiiii!”.

In rest, sunt jocurile banale: alergat, aruncat mingea, caratul sticlelor de la bucatarie in camera si inapoi, desenat, insirat oje din sertar pe pat si apoi caratul lor inapoi, re-aranjarea magnetilor de frigider, ordonarea bijuteriilor mele, si altele asemanatoare. N-am mai avut timp de diverse activitati de vreo 2-3 saptamani, pentru ca petrecem mai mult timp afara: si in prima parte a zilei, dar si seara.

Trebuie sa povestesc reactia Anei cand a descoperit luna!

Intr-o zi de vineri: ploaie si zambete

Ne-am uitat pe geam si aproape ca nu ne-a venit sa ne ridicam din pat: cer plumburiu, ploaie mocaneasca. Nici gand de iesit afara azi. Am mancat impreuna putin cascaval, apoi Ana a continuat cu cateva fructe uscate si eu cu o cafea. Am lasat-o in pijamale, oricum n-avea de gand sa vrea altceva. Am stat amandoua pe masa din bucatarie si am citit. O carte cu animale.

Intre timp, ploaia s-a oprit si ne-am aventurat pe-afara. Vant. Bine ca nu mai ploua. Ramanem in zona, dar macar sa facem ceva. Sa cautam pomi infloriti. Si am gasit destui. Inca nu miros, pentru ca majoritatea florilor sunt inca in stadiul de boboci; si oricum, ploaia asta parca i-a intristat putin si pe ei, copacii cu flori.

Ana a gasit mai interesante crengile de tuia, asa ca ne-am oprit la fiecare in parte.

ana 1

Abia apoi a inceput distractia: cand a descoperit baltile formate de ploaia de dimineata! Stiam ca ii place sa tropaie prin apa, dar astazi le-a luat pe toate la rand.

ana 2

Cel mai frumos a fost cand a gasit si o piatra pe care s-o arunce in balta si apoi sa o scoata… Si tot asa.

ana 3

O zi simpla, o zi oarecare. Insa bucuria de pe fata ei, chiotele de veselie pe care le scotea cand fugea catre o balta noua, au transformat-o intr-o zi frumoasa. Cu ploaie si nori, dar cu multe zambete. Putea sa-i interzic sa calce prin toate baltile; puteam sa stau cu ea in casa toata ziua; puteam sa-i iau piatra si s-o arunc cat mai departe. N-am facut nimic din ce puteam sa fac, dar am lasat-o pe ea sa faca ceea ce stie cel mai bine: sa experimenteze, sa inventeze un joc nou, sa se bucure de ziua asta… cu ploaie si nori!

Ana si inotul

Decizia de a merge cu Ana la inot este una dintre cele luate de noi in numele ei; speram sa fie cat mai putine…

Am inceput aceasta activitate cand Ana era foarte, foarte mica; nu-i mare nici acum (sunt convinsa ca in ochii nostri ea va fi mereu un copil). Recunosc, la inceput am fost incantata de faptul ca va face multa miscare. In timp, am descoperit ca inotul pentru copiii foarte mici are mult mai multe avantaje. Vazute din proprie experienta, acestea ar fi:

– imbunatatirea tonusului muscular, dezvoltarea corporala armonioasa. Ana nu a fost niciodata un copil “pufos”; asa cum am fost eu. De fapt, atunci cand am vazut-o prima data dezbracata, m-am gandit ca e foarte slaba: nu avea gusa, nu avea manute rotunde, nu avea creturi la picioare. In timp, s-a dezvoltat frumos, fara a fi grasa. Acum la 19 luni si 10 zile are aproape 86 de cm si 11,700 kg. Nu o compar cu altii copii, imi place mult ritmul in care creste; sigur ca verific periodic aceste informatii, adica o data la 3 luni – cand facem vizita regulata la medic.

– inotul a avut o contributie majora, consider eu, la dezvoltarea psihica a Anei. Contactul cu apa ii aduce mereu o stare de confort, de incredere in propriile forte. O consider un copil echilibrat, cu o gandire logica; i-am acordat intotdeauna credit atunci cand a dorit sa incerce lucruri noi, sa experimenteze noi senzatii, sa invete cat mai multe despre ceea ce o inconjoara. Inotul m-a ajutat sa fac asta.

– s-a obisnuit cu un program: mergem la bazin, o schimb, ne intalnim cu instructorul, face exercitii, iese din bazin, facem dus, ne imbracam si tot asa. Este o rutina repetata doar o data pe saptamana, dar o consider foarte importanta pentru ca aduce cu ea anumite responsabilitati, obligatia de a face anumite lucruri, necesitatea de a ne misca rapid.

– inotul stimuleaza sistemul imunitar. De fapt, cu asta ar fi trebuit sa incep… Inca dinainte de a se naste, aceasta a fost preocuparea mea majora. Nu vaccinuri ca sa nu faca gripa, nu medicamente (antibioticele sunt la moda… din nou) date preventiv. Nu. Inot, fructe proaspete (mai ales de padure, cand e sezon), timp petrecut afara, homeopatie.

– imi place sa cred ca s-a obisnuit sa faca sport. Inotul este pentru ea sport, chiar daca presupune sustinerea antrenorului, chiar daca nu vorbim de competitii si medalii. Daca va decide sa faca din inot performanta, e decizia ei si noi o vom sustine. Inotul este singurul sport recomandat pentru copiii sub 4 ani. Am inteles, din proprie experienta, de ce (asta trecand peste argumentele medicale, legate de corpul lor inca fragil). Probabil ca ii vom oferi si varianta unor cursuri de dans sau de muzica, atunci cand va veni momentul, pentru ca sunt doua activitati care ii plac si a caror utilitate o vad clar, chiar daca va decide sa ramana la nivel de incepator. Daca ii va placea sau nu – va fi alegerea ei. Poate ca nu va ajunge balerina sau gimnasta – e un risc ce mi-l asum pentru ca nu doresc sa o indrept catre aceste activitati ce mi se par chinuitoare pentru un copil.

– inotul ii da ocazia sa socializeze si cu copii, si cu adulti. Uneori am prins aglomeratie la bazin si, chiar daca a fost mai dificil cu imbracat, dezbracat, dus, etc., a fost distractiv. S-a obisnuit cu vestiare, dusuri, balamuc.

– cand ramane doar cu instructorul de inot, are ocazia sa vada cum este si cand eu nu sunt la un pas distanta de ea. Chiar si acum, dupa aproape un an si jumatate de inot, e nemultumita atunci cand o predau si trebuie sa ne despartim. Este foarte posibil, insa, ca supararea ei sa vina din faptul ca urmeaza sa faca efort. Si, desigur, ca eu nu voi fi acolo sa o sustin. Insa e tare bucuroasa atunci cand imi arata ce miscari noi a invatat in apa!

– sper sa decida sa pastreze inotul ca activitate macar de relaxare, de miscare. Ceea ce invata acum ii va folosi daca va vrea acest lucru.

– eu nu stiu sa inot. Imi doresc tare mult ca ea sa invete, pentru ca inotul ii va oferi, indiferent de nivelul la care il va practica si de varsta la care il va pratica, o multime de experiente frumoase! Pe care eu le-am pierdut si regret acest lucru.

– inotul o relaxeaza: de putine ori a dormit bustean dupa curs.

– nu ii este frica de apa: nu are nicio problema daca ii curge apa pe ochi, nu se panicheaza daca este bagata sub apa. Reflexul de apnee a fost exersat si pastrat.

Cateva fotografii care ilustreaza cel mai bine evolutia Anei:

ana 3

ana 1

ana 2

ana 4

ana 5

ana 6

ana 7

ana 8

ana 9

ana 10

Mici bucurii

Sfarsitul saptamanii ce a trecut l-am petrecut la tara. Vremea a fost frumoasa, asa ca mi-a parut rau ca n-am stat mai mult. Mai ales ca la plecare, duminica, Ana ar fi vrut sa mearga in gradina, la gaini, la caini. Oricum, voi profita de timpul petrecut acolo de fiecare data.

Cu gainile, Ana s-a mai intalnit. Nu avem multe, insa majoritatea sunt destul de prietenoase. De cocos… cred ca mi-e frica mie mai mult decat ii este ei!

Da, are o oarecare teama cand vine vorba sa le atinga. Insa curiozitatea este mai mare.

ana 1

Nu vreau sa o cresc avand fobie de animale. Mi se pare o mare prostie. Nu i-am inteles niciodata pe parintii care isi smucesc copiii de langa o pisica sau de langa un caine. Nu sunt de acord cu cei care nu ii lasa pe copii sa atinga animalele si ii invata pe cei mici ca sunt rele, murdare, pline de microbi. Da, o spal pe Ana pe maini dupa ce se joaca cu pisica, dupa ce mangaie gaina; asa cum o spal si dupa ce ne intoarcem de la locul de joaca unde a atins leaganul, balansoarul, toboganul.

ana 2

Am lasat-o sa se joace, asta-toamna, in gramada cu frunze uscate; sa se agate in crengile macesului. Am lasat-o sa miroasa florile din gradina, sa le atinga si chiar sa le rupa.

ana 3

ana 4

ana 5

I-am aratat cum se sapa pamantul si am lasat-o sa-si umple mainile cu el. As vrea sa nu aiba teama de nimic, sa nu ocoleasca unele creaturi mai putin placute, asa ca am invatat-o sa adune rame in borcan, pentru puii de gaina.

ana 6

Vizita la cuibarele gainilor are farmecul ei: ultima data cand a intrat acolo si nu a gasit niciun ou, a fost foarte mirata. De obicei, iese cu mana plina.

ana 7

Si joaca in grauntele gainilor este utila: aduna o gramada de experiente jucandu-se cu boabe de diferite marimi, culori, texturi. In plus, isi face noi prietene!

ana 8

ana 9

Nici magazia cu lemne nu mai este ce-a fost candva: un loc plin de secrete.

ana 10

Fiecare anotimp are farmacul sau. Si vreau sa-i arat asta.

ana 12

ana 13

Compania pasarilor, animalelor, atractia pentru plante si flori – nu mi se par deloc lucruri lipsite de importanta in cresterea unui copil; dimpotriva. Cred ca este cea mai importanta cale prin care poate invata compasiunea, respectul pentru viata in toate formele sale, sinceritatea.

Nu vreau sa creasca avand convingerea ca pasarile si animalele sunt cele din supermarket si atat. In urma cu mult timp am vazut o emisiune despre copiii crescuti in mijlocul unor triburi nomade; ei traiau alaturi de animalele pe care, la un moment dat, erau nevoiti sa le sacrifice pentru consum. Copiii acestia apreciau mult mai mult orice forma de viata. Da, vedeau cum sunt sacrificate caprele, spre exemplu; dar nu vedeau mormanele cu pui ambalati in pungi de plastic asa cum le vad copiii nostri in magazin.

Eu asa cred: orice moment petrecut in natura, langa necuvantatoare, printre flori, te invata mai multe decat orice fraza dintr-un manual, chiar si scrisa de un savant!

ana 11

 

Cu gargarita Suzette

I-am cumparat Anei doua carti minunate, al caror personaj principal este o micuta gargarita, Suzette. Au ilustratii atat de frumos realizate, incat mie imi vine greu sa le las din mana. Totusi, Anei i-a luat mult timp pana sa le accepte (11 zile); nici macar nu voia sa se uite pe ele! Si intr-o zi s-a intamplat minunea: am citit-o pe una dintre ele de 2 ori!

Aventura gargaritei Suzette

gargarita 4

Micuta gargarita pleaca de pe margareta unde statea, despartindu-se astfel de mama ei.

gargarita 6

Se rataceste si trage o sperietura zdravana; incepe sa isi caute mama, dupa ce ii deseneaza chipul asa cum se pricepe ea mai bine.

gargarita 8

gargarita 7

Desigur, dupa o noapte si o zi petrecute departe de aceasta, cele doua se reintalnesc.

gargarita 9

Cadoul gargaritei Suzette

gargarita 5

Impreuna cu alti colegi de scoala, sub indrumarea invatatorului, gargarita Suzette pregateste un cadou pentru mama sa.

gargarita 1

Pe drumul spre casa, vantul si cativa stropi de ploaie ii strica micutei gargarite surpriza. Asa ca incepe sa caute alte idei, pentru un cadou nou, ducandu-se pe la prietenii sai.

gargarita 2

Desigur, in cele din urma, cadoul ei este minunat, plin de dragoste si de emotii!

gargarita 3

Cartile sunt aparute la editura Nomina, dar eu le-am cumparat de pe emag.ro, la pretul de 22 lei fiecare.

ana

Spor la citit!

Cum a scapat Ana de bisturiu

Povestea e veche de-acum, dar nu o vom uita niciodata. Doar ca nu voi da nume si alte astfel de detalii.

Incepe asa:

O saptamana inainte de ziua in care Ana implinea 1 an (15 august 2014).

Mergem la controlul regulat, la medicul pediatru. Observasem o mica umflatura deasupra buricului si doamna doctor ne spune despre ce este vorba: hernie ombilicala. Nu prezinta risc, muschii insuficient dezvoltati, in majoritatea cazurilor se rezolva de la sine… cam astea au fost concluziile principale ale discutiei.

Dar, totusi, sa mai avem o opinie: imi recomanda o doctorita, chirurg, la Alexandrescu. A doua sau a treia zi, nu mai stiu sigur (ce imi amintesc sigur e ca era intr-o vineri) sunt cu Ana in fata usii cabinetului respectivei doctorite. Eu cu Ana, alti parinti si bunici cu alti copii. Stau la rand, normal. Intru in cele din urma. Doamna doctor recomandata de pediatra Anei este in concediu, se intoarce luni; dar pe Ana o poate consulta inlocuitoarea dansei. Ma gandesc: tot ajunsesem pana aici, ba chiar reusisem sa si intru intr-un interval de timp rezonabil, aveam incredere in diagnosticul initial, plus ca ne pregateam sa plecam intr-un mini-concediu de ziua Anei… si o consulta tot o doctorita, tot chirurg. Asa ca iata-ne in cabinet, la consultatie.

Cum incep sa o dezbrac pe Ana, incepe sa planga, basca atingerile doctoritei, plus faptul ca era tinuta de maini si de picioare… In fine, o situatie in care nici eu, nici ea, nu ne simteam bine si voiam sa se incheie mai repede.

La un moment dat, doctorita incepe sa o atinga in zona inghinala si imi spune ca are si hernie inghinala bilaterala (o confirmase pe cea abdominala, asa cum ma asteptam). Ma cheama sa pun si eu mana si sa pipai. In viata mea nu mai facusem asa ceva… pun mana… parca si eu simteam ce-mi spusese doctorita ca ar trebui sa fie acolo. Bun, diagnosticul stabilit, intreb ce trebuie facut mai departe, in timp ce o imbracam pe Ana si abia asteptam sa ies pe usa.

Hernia inghinala se rezolva doar prin operatie. Bilaterala. Initial, nici nu am procesat ce mi-a spus doctorita. Desi eram calma, imi spune sa nu ma ingrijorez, ca operatia e simpla, e posibil sa plecam acasa chiar in aceeasi zi, ma programeaza pentru luni si imi intinde lista cu cele necesare pentru interventia chirurgicala (acte, lucruri necesare, contact). Operatia urma sa fie facuta de doctorita care imi fusese recomandata si care oricum luni se intorcea din concediu.

Plecam. Cat l-am asteptat pe Cristi, cu Ana in brate, am inceput sa inteleg ce-mi spusese. In cap aveam doar cuvinte: operatie, bisturiu, taietura, anestezie, spital, durere, Ana, copci, plans, urmari… De ce? Cum am ajuns aici? Intre timp ajunge si Cristi… nici nu stiam cu ce sa incep. Ii povestesc, apoi tacem amandoi. O sun pe pediatra: e surprinsa, ea nu vazuse asa ceva, si doar o consultase pe Ana cu o zi sau doua in urma. Speranta era ca luni, cand ma intorceam cu Ana la Alexandrescu, cealalta doctorita sa imi spuna altceva.

Urmeaza sfarsitul de saptamana. Sambata sau duminica mergem in parc. Ne intalnim cu o colega de la fostul loc de munca al lui Cristi; cum era subiectul ce ne rodea, ajungem sa ii povestim si despre operatia Anei. Ne recomanda sa o contactam pe o alta colega, al carei sot este chirurg renumit, tot la pediatrie, dar la Budimex. Suna Cristi la doamna respectiva, face rost de numarul de telefon al sotului dansei, il suna pe domnul doctor: era de garda si ne astepta cat de repede puteam ajunge, ca sa o consulte pe Ana.

Nu cred ca vreodata vom putea multumi suficient colegei care ne-a facut aceasta recomandare; ma rog sa fie sanatoasa, ca-i atat de bine sa nu stii de boala….

Bun, deci fugim din parc acasa, luam masina, ajungem (nu stiu cum) la spital, domnul doctor ne astepta. Urmeaza consultul, cu aceleasi plansete ale Anei, si o conversatie detaliata cu domnul doctor: confirma hernia abdominala. Cat despre hernia inghinala bilaterala, imi aduc si acum aminte cuvintele lui: “Doamna, daca vreti s-o operati neaparat, operati-o! Dar copilul nu are nimic.” Ni se povesteste si cum e cu operatiile astea “inchipuite” – daca nu era un om din sistem, aproape ca era de domeniul S.F.

Asa ca in ziua de luni, in loc sa fim la Alexandrescu, eram acasa, pregatind bagajele pentru mini-concediu. Bineinteles, nici pana in ziua de azi n-am mai auzit de hernie inghinala… de operatie – nici atat.

Mai am o poveste destul de asemanatoare… dar o spun mai tarziu, acum deja mi-am amintit prea multe emotii negative pentru o singura seara!

Sanatate asadar! Si daca fosta colega citeste povestea asta… Ii multumim inca o data!

A, si o invatatura de minte: in chestiuni atat de importante, vom cere intotdeauna si a doua parere.