Cel mai pretios dar al parentajului

A fost asa, ca o revelatie a ultimelor zile. Consider un “dar” si nu o “lectie” ceea ce am invatat in cei 3 ani si aproape jumatate de cand sunt mama, pentru ca este ceva pretios pentru mine; este ceva ce copiii mei mi-au facut cadou. Este Acceptarea.

Aveam nevoie de ea; poate nici nu realizam cat de mult. Dar a sosit momentul in care am inceput sa accept ca am un copil ce simte nevoia de a plange pentru a se elibera de tot ceea ce are in suflet. Accept ca am un alt copil ce refuza cu perseverenta sa manance. Accept diferentele dintre cei doi (da, teoria o stiu: fiecare copil este diferit, sa nu ii comparam intre ei, etc.) ca pe niste normalitati. Accept vointa fiecaruia dintre ei: unul mananca doar ce vrea, celalalt se duce la gradinita in ciorapi. Accept ca lucrurile nu sunt mereu asa cum le-am planuit, sau cum mi le-am imaginat, sau cum mi le doresc eu.

Si am facut un pas important mai departe: m-am acceptat pe mine insami, asa cum sunt. Accept ca nu pot fi perfecta, ca invat in fiecare zi chiar de la ei, de la copiii mei. Imi accept greselile si incerc si vreau mereu sa schimb ceva in bine. Imi accept emotiile mele, pentru a le putea accepta pe cele ale copiilor mei: bucurie, tristete, fericire, furie. Accept schimbarile, oricare ar fi ele (mda, chiar si asta e o maaaare schimbare pentru mine).

Acceptarea nu inseamna abandon. Chiar deloc. Inseamna de fapt sa vreau mai mult, sa muncesc mai mult mai ales cu mine insami. Acceptarea inseamna constientizare. Incerc sa nu mai privesc lucrurile filtrate prin imaginatia, dorintele si asteptarile mele. Sa privesc viata asa cum este ea si de acolo sa imi iau un ragaz, sa respir si sa merg mai departe. Nu reusesc mereu. E ca un sport: am nevoie de exercitiu. Insa exercitiul asta il fac in fiecare zi, vrand – nevrand: cand vine Ana obosita de la gradinita si o aud plangand cand intra in scara blocului (noi stam la etajul 4); cand imi storc mintea gandindu-ma ce sa mai pregatesc de mancare pentru Stefanel, iar el alege sa rontaie un os de din friptura de iepure.

Acceptarea asta nu a venit asa, de una singura. A venit din partea copiilor mei, insotita de rabdare, perseverenta, dorinta de mai mult, si multa, multa iubire! Simt ca voi mai scrie despre toate astea. Astazi abia am inceput, caci am simtit nevoia sa astert aici aceste randuri pentru a ma intoarce candva, cu drag, spre ele.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s