Cand nu sunt Zen

Da, am si momente cand nu sunt Zen. Mai bine zis, cand am nervi asa, prin interior, ca pe-afara nu dau aproape nimic. Pentru o imagine mai clara, sunt momente cand sunt ca un personaj de desen animat care se roseste, treptat, din varful degetelor de la picioare pana in varful urechilor, simt ca imi iese fum pe urechi si respir flacari pe nas. Uneori ma ia durerea de stomac de la nervi, sau izbucnesc in plans, sau ma intind in pat 5 minute… si apoi o luam de la capat. Dupa faze de-astea raman tot ca un personaj de desen animat cu ochiii in X; cateva minute si gata.

De ce? Pai iata cateva exemple:

– Ana trage fata de masa cu tot cu farfuria plina ochi cu ciorba, paharul cu apa (plin si el, normal); regula este ca se intampla dupa ce dam cu aspiratorul si spalam pe jos. Dureros e pentru ca nu prea avem timp de curatenie…

– Stam la masa si se joaca linistita cu solnita. Apoi brusc o arunca in farfuria cu ciorba, generand un tsunami de toata frumusetea, care inunda tot ce e pe masa, pe langa masa, pe sub masa. Se aplica regula de mai sus.

– Ne culcam, noi doi suntem aproape atipiti, Ana e clar si ea pe drumul cel bun. Se bate cu mana pe pampers… vrea la olita… n-o refuz, pentru ca tot incercam sa ne obisnuim cu ea. Ne sculam, aprindem lumina, o pun pe olita. Stam. Stam. Stam. Incepe sa se joace cu te miri ce. Incerc sa o ridic de pe olita. Protesteaza. Stam. Stam. Stam. Pana la urma vrea sa o ridic. Olita e uscata. O asez sa ii pun pampersul. Da drumul unui jet sanatos de pipi, si pe ea, si pe mine. Ne schimbam. Reluam negocierile de somn.

– Reuseste sa deschida o sticluta cu oja. In onoarea evenimentului, imprastie lichidul portocaliu pe tot parchetul. E nevoie de 3 sticlute de acetona.

– O pun pe masa de la bucatarie, in timp ce eu imi fac cafeaua. Avem un ghiveci cu flori in apropiere. Rupe o frunza. Ii explic de ce nu e bine sa faca asta. Mai rupe una. Imi dau seama, dupa cum se uita, ca a inteles de prima data, dar imi testeaza limitele. Ii mai explic o data. Impinge ghiveciul cu totul jos. Iau aspiratorul… tot nu reusisem sa-l folosesc de-o saptamana!

– Ne pregatim sa iesim in oras. Ana rontaie un biscuit. Nu-i mai place, asa ca il scuipa din gura si intinde tot dumicatul pe haine.

– Gatesc o zi intreaga cateva feluri de mancare (se intampa cel putin o data pe saptamana). Ia o lingurita din primul fel, o mesteca si o scuipa. N-are rost sa repet fraza, se intampla la fel cu toate mancarurile… Oricum, scuipatul mancarii mestecate e la ordinea zilei… de cateva ori pe zi. Puteam creste gaini si curcani cu ce scuipa ea pe jos….

– Faza de ieri: incercam sa ii explic de ce nu a procedat corect si care a fost cauza pentru care s-a lovit. Si-a pus mainile la urechi si s-a uitat in alta parte.

– Somn de dupa-amiaza. Adoarme. Ma duc sa imi fac o cafea si reusesc sa o beau. Se trezeste. O iau in brate. Stam cateva minute culcate amandoua. Ma ridic si incerc sa ma duc la toaleta. Scartaie parchetul. Se trezeste. Ma intorc si o adorm iara. Reusesc sa ma duc la toaleta si trec la bucatarie sa iau spuma la ciorba. Scartaie parchetul si zdragane spumiera. Se trezeste. Ma intorc sa o adorm… Telenovela nu are sfarsit…

– Cere portocala. Ii dau, dar o vrea in mana. I-o dau. N-o duce la gura, ci o stoarce bine – bine, in pat.

– O las dezbracata prin casa, inainte de baie. Preventiv, o pun la olita. Nimic. Bun, avem cateva minute de joaca. Da drumul unei cantitati impresionante de pipi, peste tot.

– Sute de explicatii: de ce nu rupem cartile, de ce nu punem cizmele in pat (bonus: ieri isi molfaia o talpa de la una dintre ele), de ce nu ne spalam pe maini in compot sau in farfuria cu ciorba.

– Nu mai vrea sa poarte bavetica la masa, dar vrea sa manance singura: deci tot meniul este insirat pe piept, pe maneci, pe ciorapi, pe parchet, pe masa. E cam ca atunci cand am inceput diversificarea.

– Sutele de minute, care se transforma in zeci de ore in care incercam sa (o) adormim: vrea apa; vrea sa citim, nu, nu cartea asta, alta; vrea pipi; nu mai vrea laptele; vrea banana; apoi vrea laptele; se dezveleste (o las asa, nu mai insist); vrea inca o carte; vrea ceva… nici ea nu stie ce; iar la olita; vrea sa adoarma, dar nu stie cum; e prea obosita si din foiala da in plans.

Si cand nu mai sunt Zen se intampla 4-5 faze din cele de mai sus, una dupa alta, insirate ca margelele pe ata! Plus multe altele, cele de mai sus sunt doar aduceri aminte.

Sunt putine lucrurile pe care i le refuzam. Si asta doar cu explicatie. Nu o pacalim, nu o ducem cu zaharelul.

Unele momente le-am depasit, alte lucruri le-am inteles, intr-un final. Spre exemplu, nu intelegeam cum de nu-si da seama ca, daca da cu mana peste paharul cu apa, totul va fi ud. Sau daca tranteste cana in care filtram apa, riscam sa se sparga… baltoaca in bucatarie a facut oricum. Apoi, incet, incet m-am calmat si am inteles ca ea e inca mica si nu stie unele lucruri… desi eu am tratat-o mereu ca pe un omulet mai marisor, asa. Sau: cand ii iau o carte noua, primul impuls este sa o rupa; bun, am inteles si nevoia de experimentare.

Este clar ca doar asa invata: dovada ca am depasit perioada cand arunca totul la gunoi, dar si pe aceea cand aducea de la gunoi.

Si mai am o incurajare: ma gandesc mereu la mamele care cresc 3, 4, 5 copii. La femeile care, in alte vremuri, nu aveau facilitatile noastre: imprastie zaharul – bag aspiratorul; se umple din cap pana in picioare cu zat de cafea – o bag la dus.

Poate uneori e si vina mea: las la indemna ei prea multe lucruri, nu sunt mereu pe faza si nu am viteza de reactie necesara (desi sunt faze in care ma compar cu Angelia Jolie in filmul “Doamna si Domnul Smith” cand, in timpul unei intalniri romantice, prindeau din zbor cate un pahar sau cate o sticla).

Si am asa, o vaga impresie ca asta-i doar incalzirea…