Eu si ei

Ei, cei doi copii ai nostri. Perfecti? Sigur ca da! Imperfecti? Categoric! Seamana unul cu celalalt? Uneori da, alteori parca nici nu ar fi frate si sora. Cateodata, rar e adevarat, ii compar intre ei. Dar da, o fac. Mi-e imposibil sa nu gandesc: “Si Ana radea asa”, “Stefanel nu face asta cum facea Ana”. Si tot asa.

Si cumva, de la toate aceste ganduri, imi suna in minte replica pe care am auzit-o la toti parintii cu mai multi copii: “Ii iubesc pe toti la fel”. Chiar inainte de a-i avea pe ei, cand auzeam asta, ceva nu mi se parea ca se leaga. De cele mai multe ori gandeam ca e viziunea mea de copil fara frati sau surori; dar totusi… Si iata-ma cu doi copii. Ii iubesc? Mai mult decat orice pe lumea asta. Ii iubesc pe amandoi la fel? Nu. Nu vorbesc despre “il iubesc pe unul mai mult si pe celalalt mai putin”. Cantitatea de iubire pentru copiii mei nu poate fi cuprinsa de mintea mea. De fapt, uneori mi se pare ca simt atat de multa iubire pentru ei, incat devine o contopire, o dependenta, o comuniune deplina intre fiintele noastre.

Insa ii iubesc diferit. Acum nu pot sa explic exact ceea ce simt. Poate candva imi voi gasi cuvintele potrivite. Nu stiu. De fapt, nici nu stiu daca de cuvinte este nevoie.

El este inca un bebelus. Ii vad privirile curioase, il vad cum vrea sa stie, sa nu-i scape nimic. Sa fie peste tot in acelasi timp (uneori parca si reuseste, cand ma uit la cum arata casa noastra). Prezenta lui e calda, simpla, linistitoare. Vrea ceva, gaseste sigur modalitatea in care sa ceara. Nu-i place altceva: e atat de evident din atitudinea lui… Iar cand e furios, explodeaza pur si simplu. Rade mult, se joaca, inventeaza mereu ceva. Poate si pentru ca este inca atat de dependent de mine, se lipeste de corpul meu si ma inconjoara cu bratele, cu privirea, dar si cu atat de multa dragoste. Iubirea pentru el o simt lina, simpla, naturala.

Ea simte si gandeste, in liniste si aparent cu mult calm. Traieste mai intens, dar cred ca uneori sufera mai mult decat fiecare dintre noi. Iar bucuriile ii sunt pe masura supararilor. Sentimentele, si bune si mai putin bune, o sperie uneori. Si atunci vorbeste putin. Uneori arata si mai putin. Ma bulverseaza cateodata sau imi da siguranta ca fac bine ceea ce fac alteori. O iubesc asa cum este. O iubesc pentru ceea ce ma invata, pentru ceea ce m-a facut sa fiu eu acum, cea de azi. Dragostea pentru ea e tumultuoasa, e adanca, e frumoasa si provocatoare si unica. E fara margini, desi uneori e atat de greu incat as vrea sa ajung la un liman.

Incerc sa ma bucur de ei, sa ii las sa simta ceea ce simt pentru ei. Da, e greu uneori, caci tot ceea ce vreau sa le spun de fapt se pierde printre cicaleli si nemultumiri. Insa pana la urma stiu ce vreau sa stie ei despre mine: ca ii iubesc. Ii iubesc atat de mult, atat de diferit, si in atatea feluri!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s