Educatia: rabdare, incredere

Prima data am aprins aragazul cand am venit la facultate, in Bucuresti. In scoala generala si la liceu inca venea tataie sa ma astepte dupa ore, sa mergem acasa. Si la facultate facea asta: 2 luni a stat cu mine in Bucuresti si ma astepta la metrou. Cred ca daca ma stresez putin, imi pot aminti cand am dat prima data cu matura si cand am spalat primele vase; primele rufe tot in facultate le-am spalat. Nu stiu daca e corect sa spun ca am fost crescuta “in puf”, dar ai mei nu ma lasau sa fac nimic: “esti inca mica”, “e periculos”, “o sa ai timp destul sa faci la casa ta”, “nu-i de tine” si lista poate continua. In timp, cred ca am devenit comoda; nici nu ma mai agitam sa fac ceva, caci oricum nu eram lasata. Responsabilitati… mai putine, ca oricum cineva rezolva treaba in locul meu. Acum imi dau seama ca am crescut cu un dezavantaj major. Cel mai greu este ca imi pun singura piedici in a face ceea ce imi place: daca nu voi reusi, daca nu voi fi destul de buna, daca nu ma ajuta nimeni, daca cei din jur nu sunt de incredere, ce va spune X si Y ca cer ajutorul sau ca le spun parerea mea, si iarasi lista poate continua.


Nu am facut un scop in viata din a-mi educa cei doi copii in stil Montessori sau Waldorf sau mai stiu eu cum; nu mi-am facut un scop nici macar din dorinta de a-i vedea ca pun umarul la treburile gospodaresti. Le-am strans si le voi strange jucariile imprastiate peste tot; voi fi bucuroasa daca vor alege sa imi urmeze rugamintea de a participa si ei.

Nu le voi infrana dorinta de a se implica in treburile casnice, chiar daca asta inseamna ca totul va dura de doua ori mai mult, ca mizeria ramasa in urma va fi de zece ori mai mare, ca unele lucruri nu vor mai iesi asa cum trebuie; vor sa se implice, foarte bine, le voi sta alaturi.

Nu ii vor obliga sa faca anumite treburi gospodaresti; vad si singuri ce si cum se face si va veni vremea cand dorinta de a imita si de a se implica va fi mai mare decat placerea de a face ceea ce faceau in momentul respectiv. De fapt, ce spun eu “va veni”; in cazul Anei a venit deja vremea aceea.

Fara ca eu sa ii sugerez, aseara a scos vasele din masina de spalat si le-a asezat la locul lor.

Mi-a spus ca sunt si cutite acolo, dar ca va avea grija cu ele. Am supravegheat-o, desigur.

De obicei ma ajuta la schimbarea sacilor din cosul de gunoi: eu iau sacii plini, iar ea ii inlocuieste cu unii curati.

unnamed

O activitate la care eu i-am negat accesul o vreme, insa incerc sa ma auto-educ si sa nu mai fac asta: hranirea pestilor din borcan si a perusilor; de teama ca va face prea multa mizerie si prea mare risipa. Insa odata ce gheata a fost sparta, s-a descurcat de minune!

Insa cea mai mare placere a amandurora este pregatirea unor mancaruri delicioase. Ana participa dupa posibilitatile ei: ruleaza, amesteca, decupeaza forme si, desigur, gusta; din tot!

Activitatile de genul acesta imi plac foarte mult, caci expun copilul unor multiple experiente si provocari: arome, texturi, indemanare.

Si, pe langa toate lucrurile invatate de copil in timpul acestor momente, cel mai mult apreciez legatura care se formeaza cu parintele: lucrand cot la cot, ca o echipa, petrecand timp de calitate si, in acelasi timp, rezolvand si anumite treburi gospodaresti.

Ne incadram sau nu intr-un sistem educational – nu stiu. Dar cred ca ne incadram intr-o normalitate care ne face bine, pe mai multe planuri. Si asta mi se pare extraordinar!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s