Iubire neconditionata

Urmaresc de ceva vreme un blog ce-mi place mult, caci reuseste sa ma faca sa zambesc la fiecare postare. Motto-ul blogului respectiv este: “Copiii se cresc cu dragoste, restul e marketing”. Fiecare zi ne aduce si ne invata ceva, daca suntem destul de prezenti in vietile noastre.

Ieri am fost la piata cu Ana; am cumparat tot felul de legume, verdeturi, si altele asemenea. La plecarea din piata am luat si ghiocei, dar si 2 ghivece cu zambile: precupeata ne-a facut o oferta buna pe ele, asa ca le-am luat. Ajunse acasa, le-am asezat provizoriu intr-o camera, dar Ana a decis sa le aseze pe pervazul din bucatarie. Asa ca le-a pregatit farfurioarele si a adus si florile. Stabilise deja ca o zambila este a ei, si una a mea.

20170226_161329

Le-a asezat cu grija, obligatoriu una langa cealalta, desi eu facusem loc pentru zambile de o parte si de alta a vasului cu ghiocei. Insa ea a spus ca ele trebuie sa stea impreuna, caci una sunt eu, si una este ea, si zambilele se tin de mana exact ca noi doua.

Am stat acasa cu ei aproape 3 saptamani. Ne-au tinut pe loc viroze, otite, conjunctivite, urticarii: le-au facut amandoi, pe rand, pe toate. De multa vreme nu am mai stat atat de mult timp impreuna, non-stop. Si au fost atat de multe momente frumoase intre noi doua, incat mi-am dat seama cate as avea de invatat de la copiii astia, daca as fi mai prezenta cu mintea atunci cand ii am alaturi. Acum, cand copiii sunt bine si cand m-am linistit si eu in sfarsit, mi-am dat seama ca a fost o perioada grea, dar extraordinara! Ma uitam zilele trecute la toate cartile mele de parenting. Si am realizat ca cea mai importanta lectie de iubire neconditionata a venit, in toata aceasta perioada mai dificila, chiar de la copiii mei. Ei ar trebui sa fie primii mei invatatori. Iar eu ar trebui sa am capacitatea si mintea deschisa destul incat sa invat de la ei. Realizand asta, parca ii vad deja intr-o lumina noua: copiii sunt intelepti, iar eu m-am ratacit undeva, pe drumul spre maturitate.

Marele noroc al unora este nu ca investesc destul in materiale despre parentaj, in cursuri, ateliere si carti, ci ca au capacitatea de a-si vedea copiii asa cum sunt ei, de fapt. Si cum “norocul ti-l faci cu mana ta”, imi doresc tare mult sa fac parte din aceasta categore de parinti: sa fiu prezenta cu mintea, cu sufletul, sa nu mai ratez lectiile pe care copiii mei mi le predau clipa de clipa.

Mi-a venit in minte o scena din filmul “Dumbrava minunata”, cand Lizuca se opune disparitiei dumbravii, a povestilor si a eroilor acestora; la replica “invatatii mari, care nu cred in povesti” ea raspunde: “Ei sunt invatati, ce stiu ei?!”. Ei, cam asa si noi cu copiii: prea dornici sa facem totul bine, credem ca raspunsul il vom gasi la altii; cand, de fapt, este chiar langa noi, daca stim sa ne facem mici, mici, si sa ii lasam pe proprii copii sa ne indrume.

Nu spun ca nu voi continua sa citesc si sa cumpar carti de parentaj; ca nu voi participa la cursuri si ateliere. Sunt importante si, cu siguranta, treptele pe care le urc in “profesia” de parinte sunt construite si de ele. Insa baza trebuie sa fie sentimentul, prezenta, dorinta de a-mi vedea copiii asa cum sunt ei: plini de iubire. Neconditionata!

unnamed

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s