Cealalta fata a maternitatii

Nu am sa scriu despre partea frumoasa a faptului de a fi mama. Nu de data aceasta. Am scris, am citit ce au scris altii sau altele, am simtit si trait eu insami (de 2 ori) frumoasa experienta a maternitatii. Acum, despre partea cealalta.

Hm… cu ce sa incep… Pai sa incep prin a spune ca tot ceea ce scriu mai jos este experienta personala. Ca fiecare simte si traieste altfel. Si ca este foarte posibil sa nu experimentati nimic din cele ce urmeaza.

Asadar, sa incep cu starea aceea ciudata de la inceputul sarcinii. Cand functionezi ca un robot in exterior, dar o multime de alte ganduri iti umbla prin cap. Oboseala te cuprinde in cele mai ciudate momente; chiar si dupa un somn bun, poti fi franta de oboseala. N-am avut greturi demne de notat, insa mi-a pierit complet apetitul pentru anumite mancaruri sau alimente: au fost perioade lungi de timp in care nici nu puteam sa vad carne, sau in care mancam doar branza cu rosii.

Apoi arsurile. Desigur, si ele tot in momente nepotrivite: fie la somnul de seara, fie la serviciu. Arsurile m-au chinuit mai mult in a doua sarcina, saptamani intregi. Le mai domoleam cu lapte dulce, rece. Se spune ca atunci cand ai arsuri, copilului ii creste parul. Doctorita mea spune ca sarcina creste, stomacul este tot mai inghesuit, asa ca sucurile gastrice cauta o iesire… Si ard. Rau. Imi venea sa dorm pe scaun, caci la orizontala parca imi lua gatul foc cu totul.

In timp, nu mai poti dormi pe spate: ai senzatia ca te sufoci, ca nu ai destul aer. Nu-i motiv de ingrijorare, la urma urmei, organele sunt acum repozitionate, sarcina apasa diafragma si tot asa. Dar e atat de neplacut… Si chiar amortesti cand stai doar pe o parte. Si e tot mai greu la ecografii, caci acolo musai sa stai pe spate!

Tot in timp, ajungi sa te rostogolesti, nu sa te intorci de pe o parte pe cealalta. Eu simteam cum mi se intind muschii abdominali in incercarea lor de a-si face datoria si de a sustine o burta asa cum am avut-o eu. Si pielea a incercat ce i-a stat in puteri si s-a tooooot intins. Pana a inceput sa plesneasca, in ciuda cremelor si a uleiului de masline folosite (daca mai puneam si rosii, castraveti, ceapa… iesea o salata minunata cu tot acel ulei).

Saracul spate… si acolo dureri. Cand mergi, cand stai, cand te ridici, cand te asezi. Nici nu mai conta in ce pozitie traiam, spatele durea!

Sa mai zic si de picioare, care se cam umfla. Se spune ca marimea la pantofi creste cu un numar in timpul sarcinii. La mine putea sa si scada, ca la cum mi se umflau picioarele, oricum nu aveam prea multe optiuni la incaltaminte; asa ca multa vreme am umblat doar in bocanci.

Cat despre deplasari, am incercat sa ma misc mult, chiar foarte mult. Imi amintesc doua intamplari din metrou. Prima: urcasem in metrou, burta imensa. Nimeni nu a schitat niciun gest cum ca mi-ar ceda locul. In cele din urma, la o statie, coboara cineva. Doamna ce statuse pe scaun, eu burta mea sub nas, imi sare binevoitoare in ajutor si imi arata ca s-a eliberat un loc. Apoi, cu alta ocazie, am vrut sa iau liftul pentru a iesi de la metrou, in loc sa mai urc nu stiu cate zeci de scari. La lift, coada; asta desi este destinat persoanelor cu nevoi speciale. Liftul se umple, eu raman singura pe dinafara. O doamna, tot binevoitoare ca si cea din povestea anterioara, isi suge propria burta si ma asigura ca am si eu loc. Nu, multumesc, am tot timpul din lume!

Apoi nasterea. Aici as putea scrie cateva pagini, dar o sa ma limitez la cateva randuri. Ambii copii i-am nascut prin operatii cezariana. La prima nastere mi-am dorit acest lucru, iar doctorita a fost de acord, desi a luat in calcul si nasterea naturala. La a doua nastere asa mi-a spus ca este cel mai bine sa procedam, avand in vedere circumstantele, si eu am fost de acord. In primul rand, nu cred ca exista nastere fara dureri. Oricum ar fi ea: cezariana sau normala. Si cand doare, doare rau. Adica nu degeaba sunt atat de celebre vorbele “durerile facerii”. Si daca doare rau, nu conteaza cat dureaza: un minut e cat o vesnicie! Am primit cateva urari inainte de nastere, urari carora nu m-am obosit sa dau explicatii: “Nastere usoara! Adica stai, tu o sa nasti prin cezariana, deci la tine e simplu!”. Iata cam cat de simplu este sa nasti prin cezariana: stii data la care vei naste. Cu cateva zile inainte, emotiile sunt atat de mari, incat parca nici nu le mai poti gandi. In ziua “Z” iti iei bagajul, sotul din dotare, si mergi la spital de bunavoie si nesilita de nimeni. Urmeaza consultul, fisa de internare. Tu oricum esti teleghidata. Apoi ajungi la blocul operator. Vezi sala cu luminile deasupra mesei, masa, ustensilele, asistentele si doctorii desprinsi parca dintr-un film (halate, masti, maini sterilizate). Stai intr-o pozitie incomoda pana ce anestezistul iti face rahi-peri (cazul meu, anestezii peridurale): intai anesteziaza local pielea (ustura), apoi croseteaza pe la coloana ta vertebrala si in cateva minute nu iti mai simti picioarele, apoi nu mai simti nimic de la mijloc in jos. La a doua operatie imi amintesc ca ma trecea pipi rau si brusc aceasta senzatie a disparut – am crezut ca mi-am dat drumul pe mine. Apoi esti urcata pe masa de operatie, este montata sonda urinara, branula pentru perfuzii, tensiometrul. Ii asculti pe doctori vorbind despre vacanta de vara, despre soacra, despre copii. In sala de operatii este frig: le-am spus asta de fiecare data! (este normal sa fie asa, caci este mediu steril). Mai faci si tu un comentariu, de amuzament. Sau spui anestezistei ca esti gata sa lesini, ca nu te simti bine deloc – cazul meu, caci mi-a scazut tensiunea in cateva minute de la 13 la 8. Oamenii se agita in jurul tau, apoi totul este bine. Simti ca cineva iti scoate maruntaiele, dar e ok, nu doare nimic. Si apoi auzi plansul copilului. Il si vezi, il saruti. Trec peste aceste momente, merita pagini separate, atat sunt de frumoase si de emotionante! Copilul este luat, tu stai cuminte la cusut: si uterul, si pielea. Inca e bine, nu simti nimic. Apoi vin brancardierii, te iau de pe masa de operatii (pe care raman halatele medicilor, tampoane, diverse alte lucruri imbibate in sange; da, sangele tau… daca ai curiozitatea sa te uiti, ca mine) si ajungi la reanimare. Cand incepe sa treaca efectul anestezicului, incep durerile: inciziile si uterul care se contracta (taiat fiind) in incercarea de a ajunge la dimensiunea lui normala, mi-au provocat cele mai mari dureri experimentate de mine pana acum. La prima nastere au fost insuportabile in noaptea ce a urmat dupa cezariana. La cea de-a doua nastere am trecut de prima noapte cu calmante doar in perfuzie, nu am folosit deloc cateterul montat in coloana. Din cand in cand venea medicul de garda si ma apasa pe burta, sa vada cam pe unde a ajuns uterul: totul ok, doar ca orice atingere pe burta doare ingrozitor! Stiam ca trebuie sa ma misc. Incercam sa nu stau doar pe spate, ci sa ma intorc cand pe partea stanga, cand pe cea dreapta. Dar mai intoarce-te cand ai sonda urinara, cateter in coloana, perfuzie in mana stanga, tensiometru pe mana dreapta, si niste “chestii” incredibil de grele ce imi masau picioarele de la genunchi in jos. Nu mai zic si de faptul ca parca urma sa iti aduni matele de pe jos la fiecare miscare… atat de mare era durerea cand faceam vreo miscare. Oricum, imi sustineam burta cu mana. Periodic veneau asistentele sa ne schimbe, caci sangeram abundent: eliminarea lohiilor poate dura pana la 6 saptamani dupa nastere. Si trebuia sa beau multa apa, pentru a elimina prin urina anestezicul. Nici la a doua nastere nu am dormit in noaptea de dupa operatie. Asa ca a doua zi, cand s-a schimbat tura si au venit asistentele la “mobilizare” eram tare “bucuroasa” sa le vad…. Mobilizarea inseamna ridicarea din pat. Toate fetele din reanimare stiam ce inseamna, caci eram la a doua nastere…. Nu mancasem de 2 zile, suferisem o operatie cezariana, pierdusem de 2 ori mai mult sange decat la o nastere normala… deci mobilizarea este un cuvant oribil! Durerile au fost maxime. Chiar si asa, la a doua nastere m-am pus mai repede in miscare decat la prima (cand picioarul drept mi s-a dezmortit abia a doua zi). Mi-am tinut burta cu mana, am strans din dinti, am incercat sa evit lesinul si ameteala privind in sus, am tarat dupa mine sonda urinara si, mai ales, am sperat sa nu stranut… La prima nastere durerile au durat 2 saptamani, la cea de-a doua au durat 1 saptamana.

Nu spun ca nasterea naturala este floare la ureche… dimpotriva! Cat am stat la reanimare, in noaptea de dupa operatie, au nascut natural 3 femei. Imi rasuna si acum in cap tipetele lor. Doare, doare, doare…

Apoi alaptarea: mi-am dorit mult sa alaptez, si primul si al doilea copil. Si am reusit! Desi ragadele voiau sa-mi strice planul… Ele sunt niste rani, mai mari sau mai mici, care sangereaza, care prind coji, care apar pe sfarcurile sanilor (norocul meu, la al doilea copil am facut ragade “frumoase” la ambii sani) si care dor ca simti cum te ia cu lesin. Acum au trecut dupa vreo 2 saptamani, la primul copil au trecut dupa aproximativ o luna.

Despre noptile nedormite, despre oboseala, despre incertitudini, despre temeri… nu stiu daca si ce sa mai scriu… Unele vin mai devreme, altele mai tarziu… bine ca nu vin toate deodata!

Pentru mine mi-am dat seama ca cel mai greu tolerez si gestionez faptul ca nu reusesc sa imi mai aud propriile ganduri. Nu mai am deloc timp eu cu mine. Ca parca m-am anihilat ca persoana. Dar… vad o raza de speranta: mi-am dat seama ca acest lucru ma deranjeaza cel mai tare. Si am inceput sa il abordez diferit acum, fata de cum am procedat la primul copil. Insa cred ca trebuie sa imi adun ideile, sa le scriu si apoi sa le pun in practica!

Totusi, gandindu-ma la toate prin cate am trecut, la faptul ca, asemenea atator alte femei, desi stiam ce presupune o nastere (prin cezariana) mi-am dorit si al doilea copil, stima de sine si mandria pentru tot ce am realizat imi cresc pe zi ce trece! Toate cele de mai sus se uita cand ai copiii alaturi. Nicio durere nu dureaza la infinit, iar dragostea pentru copii scurteaza orice suferinta pricinuita de nastere. De fapt, de aceea am si notat toate cele de mai sus. Sunt mandra ca am nascut doi copii minunati, iar amintirea experientelor mai putin placute imi dau convingerea ca mamele sunt de neoprit!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s