Dupa o saptamana

Am in minte titlul cartii lui Alexandre Dumas, “Dupa 20 de ani”… pastrand proportiile, desigur!

Astazi am fost inapoi la spitalul Malaxa, ca sa imi scot firele dupa cezariana. Pe drum am incercat sa imi amintesc la ce ma gandeam in urma cu o saptamana. Nu prea am reusit. Ma gandeam la prea multe si parca la nimic in acelasi timp. A trecut o saptamana: joi, pe 26 mai, pe vremea asta eram la reanimare. Cu perfuzie in mana stanga, cu tensiometru pe mana dreapta, cu cateter in spate, cu sonda urinara, cu niste “chestii” aberant de grele pe picioare pentru masaj. A, da, si cu dureri… Ceva mai mici decat prima data.

Acum o saptamana Stefanel era intr-un patut de spital, la capatul celalalt al coridorului pe care se afla sala de reanimare. Acum este in pat, langa tati si Ana.

De fapt, nu prea vreau sa povestesc despre mine, despre Stefanel, ci despre Ana. Despre ce copil extraordinar este. Dupa primele 24 de ore, dupa ce s-a odihnit, dupa ce au trecut emotiile revederii cu noi dupa o absenta de 4 zile, este iarasi copilul iubitor pe care il stiam.

Ma ajuta la orice este legat de Stefanel: la baie, la schimbat, la toaleta. Ia singura scutece, servetele, hainute. Ea decide cu ce il imbracam. Oriunde mergem, “il luam si pe Stefanel, da?” Sigur ca il luam, insa incerc mereu sa o incurajez si ii raspund: “Da, il luam, cum zici tu.” La somn Stefanel trebuie sa stea intre mine si ea: pe el il alaptez, ei ii dau laptele cu biberonul, in timp ce cu a nu-stiu-cata mana tin cartea din care le citesc amandurora. Uneori ii canta, si atunci el sta linistit, o asculta si o ingana asa cum se pricepe mai bine. Pana acum, el a fost rareori necajit, asa ca atunci cand el plange Ana il consoleaza: “Gata, gata…” sau ii spune plina de incredere: “Este in regula sa plangi, eu sunt langa tine”. Alteori il mangaie, il pupa si o vad ca, daca ar putea, l-ar strange in brate. Imi spune: “L-am iubit si eu” dupa o astfel de “repriza” de dragoste.

Si il pupa. Mult. Peste tot: pe fata, pe maini, pe picioare, pe cap. Si sunt pupaturi cu incredere si cu zgomot. La inceput era putin stresata daca il atingea mai tare, asa ca se uita la mine cu ochii ei mari si albastri, isi rasfrangea putin buza de jos si zicea: “Nu i-am facut nimic, doar l-am atins. Din greseala.” De fiecare data am asigurat-o ca este totul bine, nu s-a intamplat nimic. Iar daca observ ca totusi afectiunea este prea mare si ii apasa cam tare fie capul, fie gatul, incerc sa ii explic cum il poate iubi astfel incat sa fie si el confortabil, sau o rog sa ma iubeasca si pe mine ca pe Stefanel.

Bine, tot ea are grija sa-l si imunizeze: nu pot sa uit cum i-a stranutat pe fata intr-o seara, de-a tresarit Stefanel din toate madularele.

Da, Ana este un copil extraordinar.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s