Si mergem mai departe

Cu mici pauze, s-au implinit aproape 3 saptamani de maxima agitatie.

O zi normala, in aceasta perioada, inseamna mers la gradinita, noi doi fugit la serviciu (mesaje, telefoane, oferte, clienti, sefi, colegi, hartii, semnaturi, contracte, intalniri) pentru vreo 9 ore, apoi inapoi spre casa, luat Ana de la gradinita, plans, cina, plans, iesit pe-afara, plans, baie, plans, somn. Cum ea, daca si-a facut un program, se tine de el…. incercam si noi a tinem pasul cu ea. Au fost atat de putine zile linistite in perioada asta, ca am uitat cum e.

Timpul petrecut cu ea, pe langa unele minuscule momente de tandrete maxima si de ras cu hohote, inseamna un fel de dezamorsare a unei bombe cu ceas. Nu stim niciodata cand si de ce va exploda.

Pentru ca lucrurile stau cam asa: iesim afara si vrea sa mearga pe carosabil printre masini, nu pe trotuar, vrea sa mearga de-a busilea pe jos (uneori o lasam, asta e), vrea sa manance pamant, vrea sa manance chipsuri aruncate de altii pe jos, vrea sa adune mucuri de tigara, vrea sa mearga pe jos in sosete (si asta am lasat-o). Intram in casa si vrea altceva: sa arunce orice fel de mancare pe jos (am depasit momentul, nu ne mai obosim sa strangem decat la final), vrea sa stoarca cirese si capsuni in pat, vrea sa isi dea cu oja pe fata (a reusit, inca mai are sidef pe frunte), vrea sa care gunoiul din bucatarie in camera, vrea sa arunce cu diverse obiecte de sticla pe jos, sa manance cozi de cirese si frunze de capsuni, sa toarne apa din paharul ei pe propriile haine sau pe jos (pana nu e fleasca, nu ne mai agitam). Si astea sunt cateva momente enumerate la repezeala… plus ca, uneori, da dintr-una intr-alta…

Bineinteles, imediat ce incercam sa spunem: “hai sa nu facem asta pentru ca…”, “hai sa facem asa in loc de asa…”, “faci tu asta sau o fac eu”, totul se transforma intr-o tragedie care nu se termina decat in lacrimi si suspine.

Ne pastram calmul; ne controlam vocea; uneori, atunci cand ceea ce vrea sa faca nu reprezinta un pericol pentru ea sau noi, cedam si o lasam sa incerce ceea ce vrea. Initial mi s-a parut imposibil; credeam ca cea mai simpla solutie ar fi sa o iau pe sus si cu asta basta. Nici vorba! Au fost momente, mai scurte, dar si foarte lungi, cand a trebuit sa o las sa planga in bratele mele, cand am stat langa ea si am incercat sa-i spun pe cel mai calm ton de care am fost in stare de ce asa si nu asa, cand am tras adanc aer in piept si mi-am dat seama ca pot avea chiar si mai multa rabdare, cand am crezut ca voi izbucni in plans impreuna cu ea pentru ca altfel nu ma puteam descarca si simteam ca o sa ma sparg.

Trece o zi ca cea de mai sus, adoarme, apoi adormim si noi si iar ne trezim, iar mergem mai departe, iar mi se pare ca problemele de la serviciu sunt nimicuri pe langa faptul ca Ana iarasi nu si-a luat sosete inainte sa se incalte cu adidasii care o vor deranja pe pielea goala si de care se va descalta afara si va trebui s-o car in carca vreo ora si mai bine!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s