Numaratoarea continua

Ziua 3 de gradinita a fost, cred eu, cea mai dificila pentru Ana pana acum. A inceput sa planga in momentul in care am parcat masina in fata portii; si nu s-a mai oprit. Am condus-o inauntru, am incercat sa o dezbrac de hainele cu care am venit si s-o imbrac apoi cu cele de interior. Nu am reusit. Ne-am pregatit noi doi de plecare, iar ea s-a indreptat tinta catre usa. Toata plansa, toata numai muci si lacrimi. Recunosc, m-am grabit sa ies, altfel nu cred ca ma mai lasa inima sa plec. Mi-a rasunat in urechi toata ziua strigatul ei din momentul in care s-a inchis usa: “Mamiiiii!!!”. A fost cel mai tare de pana acum (cum eu ii eram mereu in preajama, nu trebuia sa ma strige prea tare ca sa aud) si a fost un moment ingrozitor.

A refuzat (din nou) sa manance si sa bea apa, doar a rontait cateva stafide si cativa biscuiti toata ziua. A plans, nu a dormit… eu stateam ca pe ace la birou, nici nu mai stiam ce caut acolo…

Am plecat mai devreme si m-am dus la gradinita. Era la bucatarie (ca de obicei), pentru ca toti ceilalti copii dormeau. S-a schimbat total cand m-a vazut: deja zambea si vorbea cu toata lumea, aproape ca nici nu mai conta daca plecam sau mai stam.

In cele din urma, am plecat. Si-a luat si pinguinul pe care il avusese cu ea, pentru a-i fi aproape in perioada mai dificila de acomodare.

Trebuia sa ajung si la piata, pentru ca nu mai aveam nimic gatit proaspat. Asa ca a trebuit sa chem un taxi si m-am urcat, impreuna cu Ana si pinguinul, in masina. Ajunse in piata, a inceput distractia: Ana voia fix la tarabele unde nu aveam treaba, mi-a dat mie sa-i tin pinguinul, geanta cea mare imi tot aluneca de pe mana. Cumpar 2 kg de mere, ajung si la radacinoase si, dupa ce reusisem cu greu sa indes pinguinul in geanta, ghici ce: portofelul este ultimul… Scoate Cristina pinguinul, telefoanele, hartii, hartiute etc. incercand sa ajuns la portofel. Intre timp, Anei i se pare distractiv sa ma traga de cordonul pardesiului si chiar sa se departeze de mine, care trebuia sa bag inapoi in geanta hartiute, hartii, telefoane si, bineinteles, pinguinul!

Rezolv geanta, alerg dupa Ana, hai acasa, sa ne apucam de gatit. Ihi, in visele mele! La jumatatea trecerii de pietoni, nu mai vrea pe jos, vrea in brate. Deci cu ditamai geanta (pinguinul are si un pui atasat de el!!!), cu 2 kg de mere, 2 chite de leustean, 1 chita de patrunjel, una de marar, telina, morcovi, pastarnac, cu ciorapii rupti si cordonul de la pardesiu spanzurat de-o gaica, la jumatatea strazii, iau si copila in brate. N-a mai vrut sa coboare pana aproape de casa, cand s-a hotarat sa mergem la un loc de joaca. Zis si facut, numai bine ca mi-am mai tras si eu sufletul: am avut senzatia ca o voi scapa din brate la un moment dat, din cauza greutatii.

Seara a fost agitata si acasa, cu mancare putina, maraiala, apoi somn.

Caninii… isi arata coltii…

Asa ca joi dimineata (ziua 4) ii pregatesc arnica pentru dinti, suntem gata de plecare si pornim catre gradinita. Scenariul de ieri se repeta: a inceput sa planga din masina, la intrare si tot asa. Ne-am gandit sa aplicam o alta strategie: sa stau si eu cu ea in sala cateva minute. Nu s-a oprit din plans si din incercarea de a mi se urca in brate. Ne-am jucat cu putina plastilina, fata de care parca si-a aratat interesul. I-am facut o bratara si cateva bile ca sa arunce cu ele asa cum face si acasa. Plansul doar se diminua in intensitate, dar nu se oprea.

Pana la urma, a fost de acord sa ma lase sa ma duc sa ma spal pe maini. Cand m-am intors de la baie si am auzit-o cum plange si cat de tare ma striga, nu i-am recunoscut vocea initial. Am deschis totusi usa pentru a-mi lua “la revedere”. Am reusit sa ma abtin din plans doar pana am iesit din gradinita; apoi nu m-am mai putut opri. Nu stiu cum sa descriu ce am simtit. A fost ceva instinctiv, pentru ca sunt constienta ca o las undeva unde este ingrijita, placuta, inteleasa. Am auzit-o cum striga printre lacrimi “Mamiii, mamiii” si am simtit ca innebunesc! Si am urat toata lumea, am urat sistemul, am urat toata viata, toata neputinta mea si toata nevoia de a castiga niste bani pentru a trai; am urat momentul in care am gandit ca e mai bine sa nu stau acasa langa copil mai mult timp. Da, am fost plina de ura, si de manie, si de nervi pana cand am primit sms-ul educatoarei care imi spunea ca Ana e bine, a mancat, a interactionat cu ceilalti copii si a initiat singura o actiune: a inceput sa mature. Apoi a mancat si la pranz, s-a culcat si a rontait fructele de la gustarea de dupa-amiaza. Dupa care au iesit iarasi afara.  Astazi a stat la gradinita de la 08.00 – 17.45!

Revederea a fost asa cum ma asteptam, cu zambet larg pana la urechi. Ne-am distrat la locul de joaca si apoi am venit acasa si am mancat mamaliga cu unt si cu ou.

Da, stiu, toata lumea imi spune ca se va obisnui, ca e normal sa planga. Nu e nimic normal! Nimic din lumea asta nu e normal; normal ar fi ca fiecare mama sa isi creasca alaturi de ea copilul. Oricata ratiune as avea, sunt momente mult prea grele pentru a le considera normale. Mi se urca furia si neputinta pana in gat cand realizez (a cata oara, in viata asta?!) ca, de fapt, diferenta dintre “normal” si “anormal” o fac tot castigurile, tot banii… Asta e, sunt o angajata la o firma, asa ca toate experientele prin care trec, prin care o fortez si pe Ana sa treaca, sunt normale. Lumea ei perfecta, programul ei, momentele noastre intime, jocurile impreuna… toate au disparut acum. Pana si ei ii spun ca merge la serviciu, la fel ca noi doi…

Maine va fi o noua zi. Apele par ca incep sa se mai linisteasca… Ma bazez tot pe ea!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s