De la locul de joaca adunate

Ieri am fost la un alt loc de joaca decat cel pe care il frecventam de obicei. Si am vazut asa:

– doua mame tinere, isi dadeau bebelusii in leagan: unul dintre ei mic de tot, abia statea in fundulet; celalalt de varsta Anei. Una dintre mame fuma (grijulie, sufla fumul intr-o parte, nu chiar in nasul bebelusilor!!!!). Mergem mai departe, chiar n-am chef sa-mi intoxic copilul.

– o bunica si nepotelul: ii vorbea frumos, il stergea la nas, se tinea dupa el. Baietelul – putin mai mare decat Ana. La un moment dat, ia jucaria unui alt copil. Bunica insista s-o inapoieze, copilul, nu vrea, bunica trage de jucarie, copilul se agata disperat de ea si incepe sa urle, bunica smulge jucaria din bratele nepotului si o inapoiaza proprietarului… Asta da invatatura de minte! Sigur baietelul ala a invatat ce inseamna proprietatea!

– un bunic si nepotelul de vreo 4 ani: primul se aseaza pe banca, al doilea se catara peste tot; din cand in cand bunicul isi cheama nepotul sa-i mai ridice pantalonii, sa-i mai aseze caciula pe cap, sa-i mai traga de geaca; oameni normali…

– doua “duamne” croite dupa standardul: vreo 60 de ani, par facut permanent si vopsit roscat, plinute, imbracate in negru, pantaloni, ochelari, atotstiutoare. Una dintre ele plimba o fetita ce abia invata sa mearga, tinand-o de fularul de la gat ca de un ham. Oripilata, povestea celeilalte cum parintii fetitei au inceput diversificarea alimentara a acesteia cu suc de mar! Ce oroare! Cealalta avea in grija o fetita cam de varsta Anei. Cum Anei ii place sa se dea pe o anumita roata, ne-am infiintat acolo. Vin si cele doua cu copilele. “Nu asa, asa! Nu acolo, aici! Pai da, se putea sa nu vrei tu asta?!”. Apoi o vad pe Ana: “Are doi ani?” Le spun varsta Anei, primim privirele de evaluare si ne pregatim sa plecam de-acolo: cati decibeli puteau scoate femeile alea!!!! Care mai de care cu artroze, scleroze, vaicareli, boli si tratamente din reviste. Fetita cea mai mica, ce abia invata sa mearga, era saracuta facuta cu ou si cu otet ca o baga pe bunica-sa (pe care o dureau oricum toate cele) pe sub tobogan, ca vrea sa mearga la dreapta si nu la stanga, ca nu tine corect jucaria. Ba chiar i se spunea ca merita o bataie ca nu sta intepenita locului. Daca statea pe loc, era mototoala. Desi nu am stat in preajma lor, insa era imposibil sa nu aud toate observatiile.

La un moment dat m-am gandit sa intervin… Dar am pus in balanta: sa o las pe Ana sa alerge, sa adune pietre, sa se dea pe tobogan pe burta, sa se catere pe trepte in casuta de sus, sau sa stau la explicatii inutile cu doua persoane care oricum stiau mai bine cum se creste un copil caci, nu-i asa, doar si-au crescut plozii si acum uite ce educatie dau si nepotilor! Daca pot invata ceva din exemplul Anei, mas- bucura pentru ele. Daca nu…. Asa ca ne-am vazut de treaba, am cautat zone putin mai linistite, in primul rand pentru ca Anei nu ii plac galagia excesiva, tipetele si tonul ridicat.

– vreo doi-trei bunici / bunice (sau bone) care au intrat fara sa inchida poarta locului de joaca. De cateva ori am mers cu Ana si am inchis-o: iesirea din locul de joaca este chiar intr-o strada relativ circulata de masini. Copiii pot oricand, din joaca, sa fuga direct in strada; cum o mare parte dintre insotitorii lor vin cu ei doar ca sa discute unii cu altii, e tardiv sa alergi din coltul opus al locului de joaca pentru a prinde copilul ce a tasnit direct in strada.

La un moment dat am atras atentia unei varstnice sa inchida poarta pentru ca pot iesi copiii si pot ajunge direct in strada, printre masini. S-a uitat la mine “cu ochi straini si goi” de parca as fi vorbit o alta limba; nu a schitat nici macar un gest.

– noi doua. Ana s-a distrat: sa agatat de toate sforile, s-a catarat peste tot, a alergat, a adunat pietre; pentru mine timpul petrecut la locul de joaca a fost incarcat de atata negativism al celor din jur, ca dupa ce am plecat de-acolo am mai facut o plimbare de vreo 45 de minute inainte sa intram in casa: am alergat si am cantat (cu Ana dupa gat, ca asa a vrut), ne-am uitat la gandaceii rosii, am cautat pisici in spatele blocului si am gasit doi melci.

Vad pe pielea mea ca nu-i usor sa cresti un copil; pentru unele persoane mai in varsta poate fi chiar si mai greu. Inainte de a-ti lasa copilul in grija bunicilor, n-ar trebui sa vezi daca acestia sunt persoanele potrivite? Poate sanatatea le este precara, poate psihic nu mai fac fata presiunii, poate au nevoie de altceva… Sau atunci cand alegi o bona, daca psihic este in regula, nu ar trebui sa fie si fizic?

Si noi am “cochetat” cu ideea de bona, pentru ca nu mi se parea ca este momentul sa o ducem la cresa. Am gasit chiar o persoana extraordinara, cu educatie, cu pregatire medicala, cu multa rabdare, care stia multe povesti, cantece, poezii, jocuri, destul de in regula si fizic. Lucrurile au luat insa o alta turnura, eu putand sa stau cu Ana si, deci, nu a mai fost nevoie de bona. Acum, dupa toate cate le-am vazut pe la locurile de joaca, ar fi ultima solutie la care as apela daca nu as mai putea sta eu cu ea.

Dupa-amiaza o sa iesim iarasi afara. Cred ca vom merge la locurile special amenajate pentru caini: Anei ii place tare mult sa se uite la ei cum se joaca si cum latra. Noi stam dincolo de gardulet, ca sa nu ii incurcam atunci cand alearga; uneori le inapoiem mingiile care le sar peste gard! Chiar cred ca e mult mai placut si mai interesant sa ne uitam la cainii care alearga si se joaca liber, decat la niste copii tinuti in lesa, certati si traumatizati de cei care ar trebui sa aiba grija de ei! Din pacate, nu gasim tobogate, sfori, leagane…

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s