Cum a scapat Ana de bisturiu

Povestea e veche de-acum, dar nu o vom uita niciodata. Doar ca nu voi da nume si alte astfel de detalii.

Incepe asa:

O saptamana inainte de ziua in care Ana implinea 1 an (15 august 2014).

Mergem la controlul regulat, la medicul pediatru. Observasem o mica umflatura deasupra buricului si doamna doctor ne spune despre ce este vorba: hernie ombilicala. Nu prezinta risc, muschii insuficient dezvoltati, in majoritatea cazurilor se rezolva de la sine… cam astea au fost concluziile principale ale discutiei.

Dar, totusi, sa mai avem o opinie: imi recomanda o doctorita, chirurg, la Alexandrescu. A doua sau a treia zi, nu mai stiu sigur (ce imi amintesc sigur e ca era intr-o vineri) sunt cu Ana in fata usii cabinetului respectivei doctorite. Eu cu Ana, alti parinti si bunici cu alti copii. Stau la rand, normal. Intru in cele din urma. Doamna doctor recomandata de pediatra Anei este in concediu, se intoarce luni; dar pe Ana o poate consulta inlocuitoarea dansei. Ma gandesc: tot ajunsesem pana aici, ba chiar reusisem sa si intru intr-un interval de timp rezonabil, aveam incredere in diagnosticul initial, plus ca ne pregateam sa plecam intr-un mini-concediu de ziua Anei… si o consulta tot o doctorita, tot chirurg. Asa ca iata-ne in cabinet, la consultatie.

Cum incep sa o dezbrac pe Ana, incepe sa planga, basca atingerile doctoritei, plus faptul ca era tinuta de maini si de picioare… In fine, o situatie in care nici eu, nici ea, nu ne simteam bine si voiam sa se incheie mai repede.

La un moment dat, doctorita incepe sa o atinga in zona inghinala si imi spune ca are si hernie inghinala bilaterala (o confirmase pe cea abdominala, asa cum ma asteptam). Ma cheama sa pun si eu mana si sa pipai. In viata mea nu mai facusem asa ceva… pun mana… parca si eu simteam ce-mi spusese doctorita ca ar trebui sa fie acolo. Bun, diagnosticul stabilit, intreb ce trebuie facut mai departe, in timp ce o imbracam pe Ana si abia asteptam sa ies pe usa.

Hernia inghinala se rezolva doar prin operatie. Bilaterala. Initial, nici nu am procesat ce mi-a spus doctorita. Desi eram calma, imi spune sa nu ma ingrijorez, ca operatia e simpla, e posibil sa plecam acasa chiar in aceeasi zi, ma programeaza pentru luni si imi intinde lista cu cele necesare pentru interventia chirurgicala (acte, lucruri necesare, contact). Operatia urma sa fie facuta de doctorita care imi fusese recomandata si care oricum luni se intorcea din concediu.

Plecam. Cat l-am asteptat pe Cristi, cu Ana in brate, am inceput sa inteleg ce-mi spusese. In cap aveam doar cuvinte: operatie, bisturiu, taietura, anestezie, spital, durere, Ana, copci, plans, urmari… De ce? Cum am ajuns aici? Intre timp ajunge si Cristi… nici nu stiam cu ce sa incep. Ii povestesc, apoi tacem amandoi. O sun pe pediatra: e surprinsa, ea nu vazuse asa ceva, si doar o consultase pe Ana cu o zi sau doua in urma. Speranta era ca luni, cand ma intorceam cu Ana la Alexandrescu, cealalta doctorita sa imi spuna altceva.

Urmeaza sfarsitul de saptamana. Sambata sau duminica mergem in parc. Ne intalnim cu o colega de la fostul loc de munca al lui Cristi; cum era subiectul ce ne rodea, ajungem sa ii povestim si despre operatia Anei. Ne recomanda sa o contactam pe o alta colega, al carei sot este chirurg renumit, tot la pediatrie, dar la Budimex. Suna Cristi la doamna respectiva, face rost de numarul de telefon al sotului dansei, il suna pe domnul doctor: era de garda si ne astepta cat de repede puteam ajunge, ca sa o consulte pe Ana.

Nu cred ca vreodata vom putea multumi suficient colegei care ne-a facut aceasta recomandare; ma rog sa fie sanatoasa, ca-i atat de bine sa nu stii de boala….

Bun, deci fugim din parc acasa, luam masina, ajungem (nu stiu cum) la spital, domnul doctor ne astepta. Urmeaza consultul, cu aceleasi plansete ale Anei, si o conversatie detaliata cu domnul doctor: confirma hernia abdominala. Cat despre hernia inghinala bilaterala, imi aduc si acum aminte cuvintele lui: “Doamna, daca vreti s-o operati neaparat, operati-o! Dar copilul nu are nimic.” Ni se povesteste si cum e cu operatiile astea “inchipuite” – daca nu era un om din sistem, aproape ca era de domeniul S.F.

Asa ca in ziua de luni, in loc sa fim la Alexandrescu, eram acasa, pregatind bagajele pentru mini-concediu. Bineinteles, nici pana in ziua de azi n-am mai auzit de hernie inghinala… de operatie – nici atat.

Mai am o poveste destul de asemanatoare… dar o spun mai tarziu, acum deja mi-am amintit prea multe emotii negative pentru o singura seara!

Sanatate asadar! Si daca fosta colega citeste povestea asta… Ii multumim inca o data!

A, si o invatatura de minte: in chestiuni atat de importante, vom cere intotdeauna si a doua parere.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s