O fetita plina de emotii

Da, asa este Ana. Ma uit la ea cat de bine isi exprima emotiile, sentimentele, pasiunile tot mai clar pe zi ce trece.

Asta-seara am stat amandoua pe jos si ne-am uitat in cutiile mele cu margele si gablonturi. I-au placut mult, le-a luat pe fiecare in parte si le-a sucit pe toate partile. Minute in sir nu a scos nici macar un sunet. Doar invartea bijuteriile pe toate partile, si le punea de mana, de gat, se mai intorcea la oglinda sa vada cum ii sta. Totul in liniste deplina, doar ea si gandurile ei.

Da, mi-a rupt o bratara… oricum nu-mi placea si n-am purtat-o niciodata.

Cand este linistita si bucuroasa rade, zambeste, alearga ca un titirez prin camera. Vorbeste cu ea si cu noi in acelasi timp.

Cand are o durere (de dinti, ca astia ne fac zile fripte), i se vede imediat pe fata: e trista, are ochiii incercanati. Imposibil sa nu-mi dau seama ca o supara ceva, chiar daca nu plange.

Acum citim multe reviste si ii place mult de tot sa citeasca si ea odata cu mine. In fiecare seara o vad cu ce placere incepe sa frunzareasca paginile mototolite, rupte, patate.

Ii place sa stam de vorba: e momentul de liniste din fiecare seara si o vad cu ce drag se pune pe perna, langa mine. Stam fata in fata, culcate, cu lumina stinsa in camera dar aprinsa la bucatarie, si ea se uita in ochiii mei si incepe sa-mi povesteasca. Imi place sa cred ca raspunde la intrebarile mele, dar cine stie?!

“Vorbitul” e o alta placere de-a ei: e expresiva, gesticuleaza, se incrunta, are intonatie… Transmite multe, multe emotii, chiar si daca nu vorbim aceeasi limba.

Cand o imbracam sau ii punem ceva pe ea, o vad cum se fuduleste in oglinda, isi zambeste, se alinta… se vede ca-i place. Cel mai des face asta cand isi pune fermoarele mele de gat (faceam, candva, flori din ele, dar acum mai au de asteptat). Cand ii dau cosul meu cu diverse lucruri, scotoceste plina de nerabdare dupa toate cele (cred ca) 10 fermoare si le poarta de gat toata seara!

Orice curiozitate o vrea satisfacuta, orice mica placere trebuie indeplinita.

Nu-i copilul jumatatilor de masura.

Asa ne si iubeste: ne strange tare, tare in brate, pana cand o simt ca nu mai poate si ne da drumul. Se lipeste de noi cu tot corpul ei mic si cald si normal ca nu-i mai dam drumul din brate. Ne pupa asa cum stie ea mai bine, lipindu-si gura de obrajii nostri.

Ei, dar si cand plange… plange! Tot fara jumatati de masura – da tot ce poate! Cu lacrimile si mucii siroind pe fata, pe gat, pana pe tricou… Motivul: telefoanele mobile nu sunt in zona in care si le poate lua singura.

Dar o luam in brate, vorbim, o pupam, ne tiuie urechile (wow, cat de tare are vocea), mai respiram adanc si a treia oara, si apoi toate lucrurile sunt bune si frumoase… de obicei incepe sa ne vorbeasca ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s