Sfaturi, povete, cicaleli

De cand ma stiu, am primit sfaturi; ca toata lumea. Dar le-am primit cu placere de la persoane care contau: mama, bunica-mea, vreun profesor pe care chiar il apreciam, sotul meu.

Personal, evit sa dau sfaturi: am vazut cat de greu se potriveste unul dat mie de o persoana ce nu ma cunoaste destul de bine. Cat regret cand urmez un sfat dat, poate, cu buna-credinta, dar pentru o situatie prost inteleasa. Cand sunt intrebata, la randul meu, ce sfat as da, prefer sa spun cum as proceda eu in situatia respectiva, dar ma asigur ca omu’ a inteles clar acest aspect. Mi-e greu sa spun cuiva ce sa faca, cum sa faca, cand sa faca. Adica, uneori, abia decid pentru mine… Ei, dar de cand cu sarcina, iar apoi cu copilul, toata lumea se crede indreptatita sa imi spuna ce sa fac. Chiar oamenii de pe strada. Dar singurele persoane ale caror sfaturi si recomandari vreau sa le iau in considerare sunt pediatrul, homeopatul si mama; nu spun ca le voi urma orbeste… dar voi pune pret pe tot ceea ce-mi spun.

O sa incep cu singurul sfat, mare si lat, pe care l-am urmat si care ne-a fost de folos: sa alaptez copilul – de la mama zicere. Inca de cand i-am spus ca sunt insarcinata, mi-a spus de atatea ori sa fac lucrul asta, ca deja il trecusem de la categoria “sfat” la categoria “cicaleala”. Adevarul este ca nu eram convinsa ca voi reusi si nici nu stiam cat de extraordinar este. Toti bebelusii pe care ii stiam erau hraniti cu lapte praf la biberon, asa ca aproape ma convinsesem singura ca este cea mai buna solutie. Dar…. mare noroc cu mama! Cel putin o data pe zi aducea in discutie subiectul asta… Si vorbim despre aproape 42 de saptamani!

Deci recunosc, cu mana pe inima, a fost cel mai bun sfat, a fost de la mama, l-am urmat si nu-mi pare deloc rau. Desi au fost momente grele cu alaptarea, despre care voi povesti cu alta ocazie.

Apoi a fost sfatul cu “sa nu iei copilul in brate ca se obisnuieste”. L-am ascultat, pe undeva m-am gandit ca s-ar putea sa fie just, insa instinctiv am decis sa il ignor. Nu-mi pare rau. Deloc. Avem un copil care ne strange in brate, ne pupa, sta cu obrazul lipit de obrazul nostru de fiecare data cand o tinem in brate. Anii vor trece repede si va veni si vremea cand o vor jena imbratisarile noastre. Cand o sa ne spuna sa o asteptam dincolo de poarta gradinitei. Sau poate ca nu?! Poate va iesi din clasa alergand in bratele noastre? Poate va veni in vizita, de sarbatori, cu familia ei, si ne va tine ea pe noi imbratisati? Eh, vom trai si vom vedea. Cert este ca nu putem astepta de la ea cand va fi mare ceva ce noi i-am refuzat cand a fost mica.

O alta povata a fost sa o lasam sa planga, pana se linisteste singura, ca ea este, de fapt, o mica smechera si o profitoare. Am ascultat, am analizat, m-am gandit si m-am dus sa-mi iau copilul in brate la cel mai mic scancet. Egoismul asta, al bebelusilor, despre care am tot auzit vorbindu-se, ce este, de fapt? Este o nevoie a lor de a fi aproape de cea care l-a purtat inauntrul ei timp de 9 luni; este o dorinta de a fi langa cea care este intreaga lor lume, care este sursa de hrana, sursa de caldura si de dragoste; este dorinta lor de a le fi bine, de a se simti ocrotiti si alintati si iubiti. Si atunci, mai este egoism, mai este santaj? Si eu am momente cand ar vrea sa fiu iar mica-mica, sa ma ia mama in brate si sa ma urce pe soba, sa ma tina strans langa ea pana trec toate povestile urate, sa ma adoarma bunica-mea leganandu-ma pe picioare. Deci recunosc: sunt o egoista, o santajista si o imatura!

Apoi au fost multe, multe, multe cicaleli de genul: “pune-i caciulita!”, “nu ii este frig asa?”, “iesi cu ea afara pe frigul asta?”, “mai pune o paturica”, “mai scoate o paturica”, “mai ridica-i capul cu o perna in carucior”, “lasa-i capul mai jos”,  si altele asemenea, majoritatea de la necunoscuti. Cum sa ii explici unei cucoane necunoscute de 60 de ani ca e decizia ta cum iti cresti copilul, ca nu ii este frig asa cum l-ai imbracat pentru ca are exact atatea straturi de haine cate ai si tu si este ok, ca cizmele sunt de cauciuc si nu intra apa, si ca, la urma urmei, chiar nu te intereseaza sfatul ei?! De cele mai multe ori le ascultam, le zambeam, le spuneam ca poate au dreptate dar eu am alta parere si imi vedeam de drum. De putinele ori cand le-am raspuns pe masura, discutiile au fost interminabile… Apoi m-am gandit, cu mila, la ele: poate sunt singure si chiar nu au cu cine schimba o vorba… Cert este ca Ana a purtat un singur fular, ambele ierni prin care am trecut pana acum: nu i-am acoperit nasul cu el, ci i l-am pus mai mult de drag (l-am lucrat eu si sunt si acum super-incantata de rezultat) si ca sa ii tina geaca descheiata la gat mai aproape de corp.

Si “cireasa de pe tort”: cum s-a aflat de sarcina, am auzit tot mai des indemnul de a trai acum, din plin, ca dupa aceea… o sa vad eu! Pai a fost clar ca oamenii care imi spuneau asta ma cunosteau foarte putin. Nu am fost niciodata genul petrecaret; am avut putini prieteni, poate prea putini… Am gasit mereu placere intr-o lectura buna, intr-o cusatura lucrata cu migala, intr-o plimbare prin parc. Intotdeauna cand am privit in urma am fost multumita de ceea ce am vazut: am avut o copilarie frumoasa, am avut foarte aproape de mine oameni minunati pe care i-am iubit si care m-au iubit, la randul lor. Am calatorit mult si m-am bucurat de fiecare experienta noua (fie buna, fie rea). Am ras mult. M-am bucurat si de ploi, si de ninsori, si de soare. Am stiut cand e sezonul narciselor si cand e cel al tuberozelor. Mi-am incantat simturile cu mirosul frunzelor uscate, cu aroma de cafea, cu gustul pestelui servit intr-o chifla dintr-o barca, cu caldura vinului fiert intr-o piata de Craciun; am vazut cum e sa zbori si, mai ales, sa cazi (cu parasuta, de la 4.000 m), cum e sa privesti, plutind, haul albastru si pestii sub picioare. Urma sa am un copil. Da, viata mi s-a schimbat. Dar nu inseamna ca m-a lovit realitatea ca un asteroid, m-am intins pe jos si am asteptat sa mor, plina de regrete ca nu mai pot face miile de lucruri pe care le faceam inainte. Da, am in viata aceste doua momente: inainte (de copil) si dupa (copil). Dar ambele sunt din viata mea. Si chiar daca nu mai fac ceea ce faceam pana acum, viata mea este plina, si frumoasa, si minunata intr-un mod greu de descris in cuvinte. Nu regret nimic. Bucuria de-a o vedea pe Ana cum rade, alearga, vorbeste, creste este ceva ce nu poate fi inlocuit. Deci am ales sa traiesc pur si simplu, convinsa ca tot ceea ce imi este dat sa traiesc este unic. M-am schimbat, dar cred ca este o evolutie. Si ma bucur mult ca s-a intamplat asa.

“Cine asculta toate sfaturile care i se dau, n-are timp sa fie el insusi” Carlo Osvaldo Goldoni

Cam atat, deocamdata, despre sfaturi.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s