Sa ascultam de copii

Mda, sa-i ascultam. In alte cuvinte, sa fim parinti ascultatori. Si in alte cuvinte, sa fim pe aceeasi lungime de unda cu ei. Sa ii lasam sa simta ca sunt simtiti de noi, parintii lor.

Cred ca asta a fost, este si probabil va mai fi “piatra” de incercare a relatiei mele, a relatiei noastre, cu Ana. Sa stim sa o ascultam. Sa invatam sa facem asta, pentru ca asa cred eu ca vom avea o viata frumoasa impreuna.

Ca toate mamele, am primit, la randul meu, sfaturi. Multe. Unele bune, altele nu. Pe unele le-am urmat, pe altele nu.

Dupa nasterea Anei, printre primele recomandari primite, a fost aceea de a nu o lua in brate, ca se invata asa. Cred ca niciodata, niciodata, niciodata nu voi putea spune in destule cuvinte cat de frumos si de bine si de reconfortant este sa iti iei copilul in brate. Sa vezi cum se linisteste, cum se joaca cu parul tau sau doar isi priveste manutele, cum adoarme. Si nu, nu cred in ruptul capului ca un bebelus plange pentru ca este smecher. Nu cred ca isi doreste sa fie in bratele tale pentru ca este un profitor si un santajist. Nu! Isi doreste sa fie acolo pentru ca noi, parintii, suntem toata lumea lui. Ba mai mult, mama este sursa lui de caldura, de iubire, este cea care ii zambeste si il mangaie. Nu il inveti sa fie independent daca ii refuzi o imbratisare. Nu ii arati ca poate avea incredere in tine daca lipsesti atunci cand te cheama.

Indiferent cat era ora, am luat-o pe Ana in brate. Mai ales pentru ca stiam ca, dupa ce schimbam scutecul sau ii dadeam sa manance, plansul ei era simpla nevoie de caldura materna. Am tinut-o cu mine aproape 42 de saptamani; ar fi fost culmea ca, dupa ce nu mai era in mine, sa imi doresc sa fiu indiferenta! Nu am putut sta niciodata linistita si sa o aud cum plange. Niciodata nu am lasat-o singura in patutul ei sa planga pana se va linisti singura. Au fost zile cand nu dormea decat daca o tineam la mine pe piept. Si am tinut-o.

Alaptarea a fost unul dintre lucrurile carora inca le duc dorul. Am alaptat-o la cerere. Fara ore, fara program. Da, pediatra mi-a spus si mie ca trebuie sa manance din 3 in 3 ore; da, am incercat ce mi-a recomandat. Dar apoi am decis ca e mai bine sa ascult de ceea ce isi doreste Ana. Asa ca ea manca din 4 in 4 ore, uneori mai des, alteori mai rar. Am alaptat-o si in parc, si in vizita la prieteni. Am venit uneori fugind acasa pentru ca nu am gasit bancuta pe care sa stau si sa o hranesc, in zile cand mergeam mai departe de casa. Si a fost foarte bine, Ana a luat excelent in greutate, s-a dezvoltat armonios si frumos.

Etapa diversificarii este una in care as face schimbari majore, daca ar fi sa o iau de la capat. Sunt ferm convinsa ca auto-diversificarea este o metoda mult mai buna si mai sanatoasa atat pentru mama, dar mai ales pentru copil. Primele “praguri” ale diversificarii nu au fost deloc usoare pentru noi doua: am facut greseala de a nu asculta ceea ce Ana avea de spus. Am fost ferm convinsa ca trebuie sa manance respectivul aliment pentru ca altfel toata evolutia ei urma sa fie data peste cap. Ei bine, nu-i chiar asa: copilul isi ia nutrientii necesari chiar si din putinul pe care il mananca, nu pierde nimic. In plus, o textura care mie imi era foarte cunoscuta, pentru ea era ceva cu totul nou. Un gust care mie imi place, ei poate nu ii ofera aceeasi placere. E momentul sa recunosc ceva: inca stau cu inima stransa si imi fac mii si mii de anduri cand Ana are perioade in care mananca la o masa 2-3 lingurite din mancare! Dar apoi vin perioade cand mananca tot, ba ii mai pun si a doua oara in farfurie! Nu o fortez, nu o pacalesc: refuza mancarea de 2-3 ori, consider masa incheiata.

In fine, nu a fost o perioada usoara, desi putea fi foarte placuta pentru amandoua.

A trecut si etapa asta si am ajuns in stadiul de piureuri. Totul i-l serveam pasat. Uneori mancam eu ce ramanea (piureul de fructe, de exemplu), alteori resturile ajungeau direct la cos (supa de pasare pasata…). Pana cand a venit o perioada cand a inceput sa refuze mancarea pasata…. Am incercat diverse retete, diverse arome, diverse prezentari… Avea doar 4 dintisori si mi-era teama de mancarea pentru adulti: neputand sa toace, cel mai frica imi era sa nu se inece. Dar pana la urma am ascultat de sugestiile Anei si am trecut la nivelul urmator: mancare pentru adulti (fara varza, fasole, carne de porc) de la 9 luni, bucatile mai mari fiind usor zdrobite cu furculita, iar carnea tocata marunt cu cutitul.

Etapa de mai sus s-a suprapus si cu perioada in care ea a inceput sa mearga. Acum au fost cateva momente in care a trebuit sa o las in patut pentru a incalzi mancarea la bucatarie, spre exemplu. Chiar si asa, nu pierdeam contactul vizual, stia unde sunt, ma vedea si ma auzea. Nu o luam inca cu mine la bucatarie pentru ca nu o puteam supraveghea suficient pentru a inlatura orice risc de accident. Si acestea au fost clipele in care a mai si plans. Faceam totul cu o graba maxima, mereu sub presiune si mereu in criza de timp. Inca mai am uneori senzatia ca nu fac totul destul de repede; visez ca nu am timp, niciodata destul timp!

Acum am mai inaintat un nivel: dupa ce s-a tot jucat cu lingura si furculita, a inceput sa manance si singura de aproape 1 luna. Nu supe si ciorbe, desi incearca… dar nu mai ramane nimic in lingura pana ajunge la gura. Insa mancarurile cu orez, mazare, mamaliga si altele asemenea sunt abordate frecvent! Bine, ii dau si eu, dar o las sa isi ia si singura. Asa a capatat multa incredere in ea si e tot mai priceputa in folosirea tacamurilor. Cum arata hainele, masa si podeaua dupa o astfel de experienta…. e usor de imaginat! Dar asta e, se curata.

Chiar si cand iesim la plimbare, incerc sa combin ceea ce as vrea eu sa facem cu ceea ce isi doreste ea. Dupa ce vremea s-a facut foarte rece, am renuntat la carucior cand iesim afara. Acum iesim doar o data pe zi, nu mai stam la fel de mult ca asta-vara, si daca as punea-o in el, ar adormi. In plus, din septembrie merge singura, asa ca putem profita de plimbari si in alt fel.

De cele mai multe ori insa, imbracata gros fiind, merge ea ce merge pe jos, si apoi vrea in brate. Oricat de greu mi-ar fi (are acum 10.7 kg plus haine, iar cand merg la piata mai vin uneori cu inca pe-atata greutate si in rucsacul din spate), nu o voi refuza. Sunt momente frumoase si astea: vorbim, ne uitam la pasari, la frunze, cautam pisici pe langa bloc. Da, profit de fiecare ocazie sa o pun pe jos, dar urmaresc si confortul ei.

Acum merge singura si toata casa e la dispozitia ei. Nu avem sertare blocate, nu avem usi inchise. Singurele restrictii sunt prizele, cutitele si detergentii.

Ana nu a fost si nici nu este copilul caruia sa-i dai o jucarie, sa-l lasi in plata Domnului si sa-ti faci treburile. Nici cand doarme dupa-amiaza nu pot face mare lucru: imediat ce o adorm si ma ridic de langa ea, incepe foiala.

Acum bucataria nu mai are necunoscute pentru ea: cand gatesc, sta si ea langa mine, pe masa; cand mestec in ceva, e la Cristi in brate ca sa vada ce se intampla, cand umblam in sertarul cu mirodenii trebuie sa o punem pe chiuveta ca sa se uite si ea acolo.

Cand vrea sa citeasca o carte sau o revista, lasam totul de-o parte si ne asezam langa ea.

Mai nou, are o alta pasiune: sa alergam cu ea prin casa tinand-o pe umeri (acum are 10.7 kg!). Asa ca prestam, pe rand. Nu mai avem nevoie de fitness, iar Ana rade si se bucura enorm!

Orice curiozitate a avut, i-am satisfacut-o ori eu, ori Cristi.

Stiu sigur ca vom avea o relatie speciala, noi trei; bazata pe incredere, pe dragoste, si pe multe, multe zambete!

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s