Ana, copil purtat

Inca de cand era atat de mica incat, daca respiram eu, ea disparea de pe imaginea ecografului, Ana a fost un copil purtat.

Din prima secunda a fost purtata in sufletele noastre. Pentru mine este ca si cum as avea, in permanenta, doua siruri de ganduri: un sir de ganduri normale sa le zic asa, si un altul cu Ana. Orice as face: scriu, mananc, vorbesc cu cineva, lucrez, merg, am gandurile cu Ana lipite de creier si de suflet. Nu cred ca am fost despartite intr-un an, patru luni, o saptamana si o zi (cat are ea acum), mai mult de cateva ore, probabil mai putin de 24 puse cap la cap.

Cat am fost insarcinata (42 de saptamani) am purtat-o cu mine (normal) peste tot: drumuri zilnice, delegatii, diverse evenimente, excursii si pe la noi, si pe la altii. A fost inca de pe atunci un copil cuminte.

A fost apoi timpul colicilor: nopti intregi de purtat in brate, de strabatut camera de la un capat la celalalt. Daca ma asezam, incepea sa planga. Daca incetineam ritmul, incepea sa planga. Daca o asezam in pat, crezand-o adormita, incepea sa planga. Asadar, ritm vioi! Imi aduc aminte ca era vant si ploaie afara, era ora 2 noaptea, eu patrulam cu Ana in brate, prin camera, si am vazut un baiat trecand pe strada; in mintea mea am inceput o poveste despre personajul respectiv, care chipurile ar fi fost alungat de-acasa de prietena lui, ca de bunavoie nu ar fi fost nimeni pe strada tocmai atunci. Ma gandeam la orice, numai sa continui sa merg.

Dupa ce mi-am revenit complet dupa cezariana, a venit vremea plimbarilor cu Ana in manduca. O toamna, o iarna si o primavara. Am purtat-o mereu cu fata spre mine pentru ca asa mi s-a parut firesc. De cele mai multe ori adormea imediat ce ieseam afara.

1798487_730850536949841_2055952376_n

Ne stiau toti vanzatorii din piata (mergeam des la cumparaturi, pentru ca nu puteam veni cu toate acasa din prima), casierii de la banca (plateam ratele), farmacistele si babele de pe scara.

Am iesi cu ea indiferent de vreme; doar in februarie am stat cateva zile in sir in casa din cauza viscolului.

Mai tarziu am aflat ca principala ei modalitate de a cunoaste si de a iubi lumea din jur este prin atingere. Asa am inteles de ce ii placea atat de mult ninsoarea!

1508122_726255520742676_1487772751_nSi in continuare ii plac si ninsoarea, si ploaia.

Oricum, despre simturile Anei o sa scriu in curand.

Apoi am simtit ca ma ustura umerii din cauza greutatii ei in manduca si am trecut la plimbatul in carucior. Asa ca toata vara ce tocmai a trecut asta ne-a fost mijlocul de deplasare. Si de somn: adormea in cateva minute de plimbat cu caruciorul.

Uneori o luam in brate, si atunci fie dormea, fie vorbeam cu ea.

10346655_787011468000414_2429248203940768942_nDin 20 septembrie a inceput sa mearga singura si tot cam de atunci am renuntat la carucior. Iesim afara de mana, merge singura o vreme si apoi, desigur, vrea in brate. O iau, nu am refuzat-o niciodata. Si nu-mi pare rau. Fiind aproape de mine, vorbim despre oameni, masini, dar mai ales despre frunze si pasari. Mi se pare extraordinara bucuria cu care priveste zborul pescarusilor si al porumbeilor, sau galceava vrabiilor. Cand merge singura urmarim pisicile si cainii din cartier. Astazi, in schimb, a incercat sa urmareasca un tramvai. Intotdeauna incerc sa ii dau cat mai multe detalii despre ce vedem in jur, despre culori, despre forme. Si pentru asta nu imi pare rau ca o duc in brate la piata si inapoi, sau in jurul blocului, sau la supermarket. Si nici ca ma doare spatele sau ca-mi amorteste mana sub greutatea ei.

Pentru ea fiecare iesire este ceva nou, iar pentru relatia dintre noi este ceva nepretuit!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s